Timp de mai bine de treizeci de ani, înțelegerea noastră despre Uranus s-a bazat pe datele culese de sonda Voyager 2 care a zburat pe această planetă uriașă de gheață în 1986. Informațiile colectate au dezvăluit câteva aspecte fascinante ale planetei: un câmp magnetic ciudat, nealiniat, cu rotația sa, și curele de radiații neobișnuite care sunt pline de electroni energetici. Cu toate acestea, un nou studiu, publicat în Nature Astronomy, contestă aceste constatări și sugerează că ceea ce credeam până s-ar putea baza pe un instantaneu anormal în timp. Această analiză ne provoacă viziunea asupra acestei planete îndepărtate și ar putea astfel să ne schimbe cunoștințele despre ea.
Voyager 2 a fost prima și până acum singura misiune care a explorat Uranus de aproape. În timpul zborului său, efectuat în ianuarie 1986, s-au colectat date cruciale despre magnetosfera lui Uranus, un câmp magnetic creat de mișcarea materialelor în interiorul miezului său. Aceste măsurători au relevat un câmp magnetic ciudat, nealiniat cu rotația planetei și centuri de radiații deosebit de intense. O analiză mai recentă a datelor a arătat că observațiile sondei ar putea să nu reprezinte starea normală a lui Uranus. Într-adevăr, acest lucru ar putea fi legat de vântul solar, un flux de particule încărcate provenite de la Soare care interacționează cu magnetosfera planetelor și poate provoca perturbări. O explozie rară a vântului solar, un fenomen în care vântul solar lovește foarte violent magnetosfera unei planete, ar fi avut loc chiar înainte de trecerea Voyager 2. Această explozie ar fi distorsionat atunci temporar câmpul magnetic al lui Uranus, perturbând măsurătorile efectuate de sondă. Dacă sonda ar fi zburat peste Uranus cu câteva zile mai devreme, ar fi observat un câmp magnetic mult mai stabil și mai reprezentativ pentru planetă în condiții normale.
În timpul misiunii Voyager 2, oamenii de știință au observat centuri de radiații electronice deosebit de intense în jurul lui Uranus, aproape la fel de puternice ca cele de pe Jupiter. Totuși, s-a făcut o altă observație surprinzătoare: magnetosfera planetei era aproape goală de plasmă în unele regiuni. Plasma este un tip de materie compus din particule încărcate care este esențială pentru buna funcționare a magnetosferei. Această absență a plasmei i-a condus pe cercetători la o concluzie surprinzătoare: cele cinci luni mari de gheață ale lui Uranus, inclusiv Titania și Oberon, erau probabil inactive din punct de vedere geologic. Cu alte cuvinte, aceste luni nu au produs ioni de apă, ceea ce ar fi putut indica prezența oceanelor ascunse sub suprafața lor.
Noile analize arată însă că această concluzie ar putea fi incorectă. De fapt, absența plasmei și anomalia centurilor de radiații ar fi doar rezultatul deformării temporare a câmpului magnetic cauzată de explozia vântului solar. Energia din acest vânt a alungat plasma obișnuită din magnetosfera lui Uranus și în curele de radiații, creând iluzia unui câmp magnetic ciudat. Aceasta înseamnă că lunile înghețate ale lui Uranus pot fi mai active din punct de vedere geologic decât se credea anterior și este posibil ca oceanele de sub suprafața lor să existe, dar să nu fi fost detectate din cauza perturbărilor.
Uranus rămâne una dintre cele mai enigmatice planete din sistemul nostru solar. Deși sonda Voyager 2 a furnizat informații prețioase, acest nou studiu arată că cunoștințele noastre despre această planetă s-ar putea baza pe date părtinitoare, obținute în timpul unui fenomen rar. Această descoperire evidențiază importanța punerii sub semnul întrebării a rezultatelor științifice în lumina noilor informații.
Cercetătorii speră că viitoarele misiuni de explorare dedicate lui Uranus vor oferi răspunsuri la întrebările lăsate fără răspuns de aceste noi analize. Acest lucru ne-ar permite să înțelegem mai bine această planetă fascinantă și să ne aprofundăm cunoștințele despre sistemul său, lunile și caracteristicile sale geologice.
