În ziua de 8 august 2019 o știre inunda mass media internațională: o explozie s-a produs la o bază navală rusească, care a fost urmată de o creștere rapidă a nivelului de radiații. Informațiile despre această catastrofă sunt foarte sărace, chiar și acum, când scriu aceste rânduri, la o lună după eveniment. Totuși, cu permisiunea dumneavoastră, voi încerca să vă explic ce s-a întâmplat în fatidica zi de 8 august.
Știrea
Pe 8 august agenția rusească de presă TASS anunța că ”S-a produs o explozie, urmată de un incendiu,la baza de teste a Ministerului Apărării din regiunea Arkhangelsk, în timpul testării unui motor rachetă cu combustibil lichid. Șase reprezentanți ai Ministerului Apărării au suferit răni cu diferite grade de severitate, iar doi specialiști au decedat. Supraviețuitorii au fost transportați la spital pentru asistență medicală.”
Un nou comunicat a fost publicat de Rosatom (Corporația de Stat pentru Energia Atomică a Rusiei), în 10 august, pe site-ul în limba engleză a organizației: ”Cinci angajați ai Rosatom au decedat și alte trei persoane au fost rănite într-un tragic accident produs în timpul testării unui sistem de propulsie cu combustibil lichid, care implica folosirea de izotopi, la o bază militară din regiunea Arkhangelsk. Prezentăm condoleanțe, și oferim tot sprijinul necesar, familiilor și prietenilor celor decedați. Persoanele rănite au fost spitalizate și primesc tratamentul necesar. Gândurile noastre sunt alături de toți cei afectați.”
Comunicatul sec al Rosatom nu oferea alte detalii. În aceiași zi, agenția Reuters aducea informații suplimentare despre catastrofă. ”Un oficial din Severodvinsk, un orășel din regiunea Arhangelsk cu 185.000 de locuitori, situat în apropierea locului în care a avut loc testul, a postat pe site-ul municipalității că s-a înregistrat o creștere de scurtă durată a nivelului de radiații în dimineața zilei de joi [8 august]. Vineri [9 august] postarea a dispărut de pe site.”
Știrea Reuters ne oferă deja un indiciu important: am avut de-a face cu o creștere a nivelului de radiații. Ceva este în neregulă cu textul postat de Rosatom. Un motor de rachetă cu combustibil lichid nu eliberează radiații, dacă se întâmplă să explodeze. Cel mai probabil creșterea nivelului de radiații s-a produs în urma exploziei unui sistem de propulsie nuclear. Conform Reuters un asemenea sistem de propulsie ar echipa racheta de croazieră 9M730 Burevestnik, cu nume de cod NATO: SSC-X-9 Skyfall.
Reuters vine și cu detalii suplimentare: ”Jeffrey Lewis, director al Programului pentru Non-Proliferare din Asia de Est, crede că accidentul s-a produs în timpul testării unei rachete de corazieră cu propulsie nucleară. El se bazează pe imaginile transmise de către sateliții comerciali și pe alte date. Folosind imagini satelitare, împreună cu echipa sa, el a constatat că anul trecut rușii au dezafectat baza pentru testarea rachetelor din Novaia Zemlea și au mutat-o în apropierea orașului Ninoksa. […] Echipa lui Lewis a examinat și semnalele Sistemului de Identificare Automată [Automatic Identification System (AIS)] de la navele din apropierea coastei din ziua exploziei. Astfel s-a descoperit prezența navei Serebrianka, transportoare de combustibil nuclear, în apropierea locului exploziei. Aceeași navă fusese prezentă anul trecut în apropiere de Novaia Zemlea. «Nu este nevoie de această navă pentru testarea rachetelor convenționale», a declarat Lewis. «Ai nevoie de ea numai atunci când vrei să recuperezi sistemul de propulsie nucleară de pe fundul oceanului». El a mai subliniat semnalele AIS au arătat că Serebrianka era poziționată în interiorul «zonei de excluziune», o zonă în care, începând cu o lună înainte testului, a fost interzis accesul oricărei nave. «Este importantă prezența navei Serbebrianka în interiorul zonei de excludere. Ea nu se afla acolo întâmplător. Cred că ea urma să recupereze sistemul de propulsie de pe fundul oceanului», a adăugat Lewis. El a mai declarat că nu poate evalua riscul radiologic, deoarece nu se cunosc detalii tehnice, cum ar fi mărimea reactorului nuclear folosit de ruși. Tot el a mai adăugat că în anii 1950 americanii au încercat să pună la punct un motor rachetă nuclear.”
Da, vedeți, în ciuda sărăciei informațiilor transmise de către ruși, avem la dispoziție un minimum de datei cu care să o luăm pe calea speculațiilor. Voi încerca să o netezesc puțin, mai înainte de a purcede la drum.
Declarații războinice
Rușii si-au manifestat vehement îngrijorarea față de desfășurarea sistemului de apărare antirachetă american, din care facem și noi parte, prin baza SUA de la Deveselu. Așa cum este firesc în logica de război, ei au căutat să realizeze arme noi, capabile să îl ocolească. Într-o declarație din 1 martie 2018, Președintele Putin declara că armata rusă dezvoltă noi sisteme de arme strategice care ar putea străpunge orice sistem de apărare antirachetă. Într-o altă cuvântare, susținută în fața Dumei de Stat, în februarie 2019, Putin declara că deja, cel puțin una dintre ele a devenit operațională. Este vorba despre planorul hipersonic Avangard. Nu am detalii despre el. Pot să vă ofer doar o descriere aproximativă. Este vorba despre o armă intercontinentală care este lansată de către o rachetă convențională. După separarea de lansator, Avangard se comportă ca un planor hipersonic, deplasându-se cu viteze de până la 25 de ori mai mari decât viteza sunetului. Spre deosebire de ogivele nucleare clasice, care urmează traiectorii balistice, planorul hipersonic poate efectua manevre complicate, contracarând astfel sistemele de apărare antirachetă. Putin este foarte mândru de această armă ”Pot spune că dezvoltarea planorului hipersonic Avangard echivalează cu lansarea primului satelit artificial”
În ceea ce privește subiectul nostru, racheta de croazieră 9M730 Burevestnik, Putin a subliniat că: ”Racheta de croazieră cu propulsie nucleară Burevestnik, care are o rază de acțiune nelimitată, și Poseidon, un vehiculul submarin fără pilot, tot cu propulsie nucleară, tot cu o rază de acțiune nelimitată, au parcurs cu succes o serie de teste.”
Acum avem o primă confirmare. Racheta de croazieră Burevestnik are propulsie nucleară şi o rază de acţiune nelimitată. Este adevărat, în documentarea mea, de până acum, nu am găsit nici o confirmare oficială a faptului că în catastrofa din 8 august a fost implicată această rachetă, lucru firesc în logica rusească a secretomaniei. Totuși, marea majoritate a analiștilor militari occidentali este de acord că în catastrofa din 8 august a fost implicată amintita rachetă de croazieră. Aș dori să fac o mică precizare: în ciuda creșterii de scurtă durată a nivelului de radiații în zonă, este extrem de puțin probabil ca explozia să fi fost una nucleară.
Cum ar funcționa motorul rachetă nuclear al lui Burevestnik? Nu am detalii, dar îi cunosc principiul, încă de acum câteva decenii, din vremea romantică, în care se credea că el ar putea reprezenta viitorul sistemelor aerospațiale.
Puțină istorie
În anii 1950 se credea că energia nucleară își poate găsi aplicații nelimitate. Ambele superputeri s-au angajat în proiecte ambițioase în care ea era folosită. Unele dintre ele au fost finalizate cu succes, cum ar fi centrale electrice, submarine și spărgătoare de gheață. Evident, sectorul aerospațial nu putea să nu se implice în acest trend. S-au lansat mai multe programe care aveau în vedere construirea unor rachete și avioane care se foloseau de energia nucleară. În ciuda uriașelor sume investite, nici unul dintre acestea nu s-au finalizat. Problemele apărute, care nu puteau fi controlate cu tehnologiile vremii, au dus la abandonarea lor.
În acest articol ne interesează rachetele de croazieră cu propulsie nucleară. Din partea rusă nu avem detalii, așa că vă voi povesti despre proiectul american Pluto, cunoscut și sub acronimul SLAM (Supersonic Low Altitude Missile, rachetă de croazieră supersonică de joasă altitudine). Așa cum v-ați dat seama, scopul acestui proiect era realizarea unei arme cu rază de acțiune, practic, nelimitată, care să fie capabilă să evite apărarea antiaeriană a inamicului. Tocmai propulsia nucleară putea îndeplini aceste cerințe. Cum arată un un motor capabil să folosească energia rezultată în urma fisiunii nucleare pentru a produce forță de tracțiune?
Din punct de vedere principial lucrurile sunt oarecum simple. Avem de-a face cu statoreactor, un motor simplu, un soi de țeavă, care aproape că nu posedă piese în mișcare. Apelez acum la imaginația dv. Imaginați-vă că aerul intră în acest motor printr-o zonă convergentă în care are loc comprimarea lui, după care intră în camera de ardere, unde are loc arderea combustibilului, după care gazele arse sunt evacuate printr-un ajutaj, rezultând forța de tracțiune. Tocmai v-am descris, într-o singură frază, funcționarea unui statoreactor. Trebuie să vă mai spun că acest tip de motor are un foarte mare dezavantaj: el nu poate porni decât atunci când vehiculul are deja o viteză de minimum 500 km/h.
În cazul unui statoreactor nuclear, camera de ardere este înlocuită cu un mic reactor bazat pe fisiunea nucleară, care, prin încălzirea aerul intrat aici, aduce energia suplimentară necesară obținerii forței de tracțiune.
Proiectul Pluto a fost demarat în 1957. Construcția statoreactorului nuclear a demarat la Lawrence Radiation Laboratory (în prezent Lawrence Livermore National Laboratory). Într-un interval de timp relativ scurt a fost realizat un prim demonstrator tehnologic, numit Tory II-A, care a efectuat cu succes primele teste în 1961. Reactorul nuclear avea o putere de 155 MW, în interiorul lui fluxul de aer era încălzit până la 1080 grade Celsius, iar debitul acestuia era de 320 kg/s. În urma testelor, care au confirmat soluția tehnică, s-a trecut la realizarea unui prim prototip, Tory II-C, care ar fi trebuit să echipeze o rachetă de croazieră. Și acesta a parcurs cu succes câteva teste în 1964. Se părea că proiectul Pluto se află pe drumul cel bun.
Totuși, în același an, 1964, proiectul a fost anulat. De ce? Dincolo de sumele uriașe implicate de dezvoltarea lui, existau niște aspecte care nu aveau cum să fie ocolite. Pentru a ajunge la țintă racheta de croazieră Pluto ar fi trebuit să survoleze teritorii ale țărilor neutre sau chiar ale aliaților. Vă reamintesc că avem de-a face cu un vehicul supersonic (ar fi trebuit să atingă viteze de până la trei ori mai mari decât cea a sunetului) care trebuia să zboare la înălțime foarte mică. Unda de șoc produsă ar fi fost atât de intensă încât ar fi afectat serios construcțiile din zona survolată. La această problemă se adăuga și o alta, mult mai gravă: iradierea puternică a teritoriul deasupra căruia zbura Pluto. Desigur, aceste nenorociri nu ar fi deranjat atunci când era parcurs teritoriul inamic, dar atunci când avem de-a face cu țări neutre sau aliate ele ar fi fost de neacceptat.
Din câte știu, în aceeași perioadă, sovieticii au încercat și ei să dezvolte sisteme similare, care au fost abandonate o vreme.
Burevestnik/Skyfall
Despre noua rachetă de croazieră cu propulsie nucleară rusească nu am reușit să găsesc multe detalii. Probabil că ea se bazează tot pe ideea statoreactorului propus pentru proiectul Pluto. Desigur, deși este mult mai complicată, există și posibilitatea ca rușii să fi optat pentru un motor turboreactor, în care rolul jucat de camera de ardere, similar cu motorul statoreactor nuclear, să fie preluat de către preluat de către echivalentul unei centrale nucleare. În schimb, dintr-un articol, postat pe site-ul ziarului Izvestia, în 2 martie 2018, am aflat că ”la sfârșitul anului 2017, a avut loc o lansare cu succes a celei mai recente rachete de croazieră rusești cu propulsie nucleară la un site de test de pe teritoriul Federației Ruse. În timpul zborului, motorul nuclear a atins puterea nominală și a furnizat tracțiunea necesară.” Pe canalul de You Tube a ziarului Pravda există chiar un clip video în care este prezentată această lansare. Practic, pentru decolare sunt folosite motoare rachetă convenționale care accelerează vehiculul până se atinge viteza necesară pentru intrarea în funcțiune a motorului statoreactor. Prin vocea lui Putin, în discursul din februarie 2019, despre care pomeneam mai sus, rușii susțin că toate aceste teste s-au desfășurat cu succes.
Publicația Stratfor, citând ”surse de la Pentagon”, îl contrazice pe președintele rus: ”cel puțin patru rachete de croazieră [cu propulsie nucleară] s-au prăbușit între noiembrie 2017 și februarie 2018. În cel mai lung zbor a fost parcursă o distanță de 35 km.”
Evident, ne aflăm în plin război al informațiilor. Rămâne pentru viitor aflarea adevărului.
Concluzii
Cursa înarmărilor a redemarat, Rusia încercând să redevină superputerea care a fost cândva. Racheta de croazieră Burevestnik este o armă invincibilă, așa cum se laudă Putin? Foarte probabil, chiar dacă va deveni operațională, se vor găsi mijloace de contracarare a ei. De aici vine și absurdul oricărei curse a înarmărilor. Ea înghite bani cu nemiluita fără a avea vreun sfârșit previzibil, în absența deciziilor raționale. Rațional ar fi ca mare parte din acești bani să se îndrepte către marile probleme cu care se confruntă în prezent omenirea.
