Evoluția vieții multicelulare, această tranziție fascinantă de la organisme unicelulare la forme de viață mai complexe, a fost mult timp un mister pentru oamenii de știință. Cum ar putea organismele independente, care trăiesc singure și se hrănesc singure, să se unească pentru a forma entități multicelulare? Este posibil ca o echipă de cercetători de la Laboratorul de Biologie Marină (MBL) să fi găsit o piesă lipsă din acest puzzle. Studiul lor recent al comportamentului de hrănire al Stentorilor, organisme unicelulare, sugerează că dinamica fluidelor, care promovează hrănirea cooperantă, ar fi putut fi un motor cheie al evoluției către forme de viață mai complexe. Stentorii sunt organisme unicelulare gigantice, în formă de trompetă, care trăiesc în principal în iazuri și lacuri. Aceste organisme se hrănesc prin crearea unor vârtejuri de apă cu cili în jurul gurii, ceea ce le permite să sugă prada mică, cum ar fi bacteriile. Ceea ce face ca studierea acestor creaturi să fie deosebit de interesantă este capacitatea lor de a forma colonii, dar numai temporar. Într-un laborator, Stentors au format rapid grupuri nu prin alipirea unul de celălalt, ci stând unul lângă altul, cu capetele lor trâmbițe legănându-se împreună, uneori la distanță.
Acest comportament i-a mirat pe oamenii de știință, deoarece nu este doar o grupare pasivă. Măsurând debitele de apă, ei au descoperit că atunci când erau apropiați unul de celălalt, Stentorii puteau absorbi de două ori mai multă apă decât atunci când se hrăneau singuri. Acest lucru nu numai că le-a permis să ingereze mai multă hrană, dar și să captureze o pradă mai rapidă cu puterea crescută a vârtejurilor lor combinate. Într-un fel, unitatea era mai mare decât suma părților sale. Rezultatele au fost prezentate într-un articol publicat în Nature Physics. Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale acestei descoperiri este modul în care Stentors păreau să-și schimbe partenerii, apropiindu-se de un vecin și apoi îndepărtându-se pentru a se alătura altuia, crescând în același timp debitul de apă pe care îl puteau absorbi în mod colectiv. Această interacțiune dintre ei pare să le fi maximizat resursele. Cercetătorii au numit chiar acest fenomen „ea mă place, nu mă place”, deoarece Stentorii oscilează între cooperare temporară și separare.
Oamenii de știință au observat, de asemenea, că atunci când hrana a devenit rară, Stentorii s-au separat, revenind la o viață mai solitare. Acest lucru pare să arate un fel de strategie evolutivă. În vremuri de resurse abundente, colaborarea este benefică, dar când resursele se diminuează, concurența individuală preia controlul. Acest fenomen este într-un fel o formă de „întoarcere la independență”, în care fiecare își maximizează șansele de supraviețuire, îndepărtându-se de ceilalți pentru a-și căuta propria hrană. Prin acest studiu, cercetătorii nu sunt interesați doar de un anumit comportament al unui organism unicelular, ci și de implicațiile acestei dinamici pentru istoria vieții multicelulare.
Modelul de cooperare observat la Stentori ar putea ilustra o etapă incipientă în evoluția multicelularității, cu mult înainte ca organismele să se unească permanent pentru a forma structuri complexe și durabile. Această cooperare temporară între indivizi diferiți genetic, care a avut loc cu aproximativ 2,5 miliarde de ani în urmă, sugerează că tranziția către forme multicelulare mai avansate nu a fost imediată, ci mai degrabă un proces gradual, în care organismele s-au reunit pentru a-și maximiza resursele înainte de a evolua în forme de viață multicelulare stabile și permanente.
Cu alte cuvinte, acest comportament de „a trăi împreună, dar nu neapărat pentru totdeauna” poate fi un pas esențial, în care organismele au experimentat beneficiile cooperării fără a se stabili definitiv.
Loading ...
