Un studiu recent propune o idee fascinantă: dacă timpul nu ar fi o dimensiune fundamentală a Universului, ci mai degrabă o iluzie rezultată din fizica cuantică? Acest concept ar putea deschide noi perspective asupra înțelegerii noastre asupra fizicii. Entanglementul cuantic, care leagă două particule în moduri misterioase, ar putea fi cheia înțelegerii apariției timpului așa cum îl percepem noi. Studiul a fost publicat în Physical Review A.
Timpul este un subiect fascinant pentru fizicieni. Cele două teorii principale ale noastre, mecanica cuantică și relativitatea generală, par incompatibile în abordarea acestei probleme. În mecanica cuantică, care descrie comportamentul particulelor la scară microscopică, timpul este adesea văzut ca un element fix care curge liniar din trecut în prezent. Timpul nu este intrinsec legat de particulele în sine. Mai degrabă, el este măsurat prin evenimente externe, cum ar fi mișcarea acelor unui ceas.
Relativitatea generală, formulată de Einstein, oferă o viziune foarte diferită. Timpul este o dimensiune fundamentală, intim legată de spațiu. Această legătură înseamnă că timpul poate fi distorsionat de fenomene precum gravitația sau viteza. De exemplu, timpul curge diferit pentru un astronaut care călătorește cu viteză mare în spațiu și pentru o persoană de pe Pământ.
Această dualitate între mecanica cuantică și relativitatea generală creează un impas în căutarea noastră pentru o „teorie a tuturor lucrurilor” care ar unifica aceste concepte. În încercarea de a ieși din acest impas, o echipă de cercetători condusă de Alessandro Coppo, fizician la Consiliul Național de Cercetare din Italia, și-a îndreptat atenția către o idee dezvoltată în anii 1980: mecanismul Page și Wootters.
Această teorie fascinantă propune o viziune radical nouă asupra timpului: în loc să-l considere o dimensiune fundamentală și fixă a Universului nostru, ea sugerează că acesta ar putea apărea din relațiile dintre particulele cuantice. Cu alte cuvinte, timpul ar putea fi produsul interacțiunilor dintre sistemele cuantice încâlcite, mai degrabă decât o entitate independentă. Pentru a explora această idee, o echipă de cercetători a studiat două sisteme cuantice împletite, adică aflate în stare de entanglement. Ei au folosit un oscilator armonic, care poate fi imaginat ca un arc care vibrează, și un grup de magneți mici care acționează ca un fel de ceas.
Rezultatele au arătat că acest sistem poate fi descris prin ecuația Schrödinger, care este esențială în mecanica cuantică pentru a prezice comportamentul particulelor. Cu toate acestea, în loc să utilizeze timpul ca variabilă în această ecuație, fluxul de timp a fost determinat de starea micilor magneți. Acest lucru înseamnă că ar putea depinde de relațiile cuantice dintre aceste particule, sugerând că, chiar și în sistemele la scară largă, timpul ar putea încă să apară din întrepătrunderea cuantică.
Cu toate acestea, unii oameni de știință, cum ar fi Vlatko Vedral de la Universitatea Oxford, rămân precauți. Deși această abordare este atractivă din punct de vedere matematic, ea nu a condus încă la rezultate care să poată fi testate în experimente concrete. Provocarea este de a transforma această teorie într-un cadru experimental care să ne permită să explorăm aceste concepte mai în profunzime și să validăm sau să invalidăm aceste idei. Explorarea acestor concepte ar putea revoluționa înțelegerea noastră asupra timpului și a cosmosului. În loc să privim timpul ca pe ceva extern și inerent Universului, ar putea fi mai relevant să îl examinăm prin prisma experiențelor noastre cotidiene, ceea ce ar putea oferi noi perspective asupra naturii timpului și a realității în sine.
Poll: Care dintre următoarele concepte vă atrage cel mai mult pentru a explora natura timpului?
