Oamenii de știință dezvăluie misterul norului asimetric care însoțește Luna în călătoria sa prin spațiu

Luna, satelitul natural al Pământului, este învăluită într-un nor de praf neobișnuit de asimetric, mai dens pe partea îndreptată spre Soare. Un studiu recent pare să ofere o explicație pentru această particularitate.

Suprafața lunară este acoperită de un strat de praf gri și pietre libere, cunoscut sub numele de regolit. Acesta se formează din cauza bombardamentului constant al suprafeței de micrometeoroiți — mici roci spațiale generate de coliziuni între asteroizi și comete. Fără o atmosferă protectoare, asemenea celei terestre care arde micrometeoroiții transformându-i în „stele căzătoare”, Luna primește zilnic câteva tone de astfel de materiale. Aceste impacturi mărunțesc rocile regolitului transformându-le în praf.

De asemenea, micrometeoroiții sunt responsabili pentru ridicarea prafului lunar. În 2015, cercetătorii au descoperit că acest praf ascendent formează un nor masiv care se extinde la câteva sute de mile deasupra suprafeței lunare. Norul nu este foarte dens și nu este vizibil cu ochiul liber, explică Sébastien Verkercke, cercetător postdoctoral la Centre National D’Etudes Spatiales (agenția spațială națională a Franței) din Paris și autorul principal al noului studiu, într-un e-mail adresat Live Science.

„Densitatea maximă măsurată a fost de doar 0,004 particule pe metru cub (echivalentul a 4 grăunți de praf într-un siloz de cereale)”, spune acesta. Cu toate acestea, norul este neobișnuit prin faptul că este asimetric, cu mai mult praf prezent pe partea lunară diurnă (partea îndreptată spre soare în orice moment) decât pe cea nocturnă. De fapt, norul este „cel mai dens aproape de suprafața lunară, în apropierea terminatorului de zori”, adaugă Verkercke, referindu-se la linia netă care separă lumina de întuneric pe suprafața lunară.

Descoperitorii norului atribuiseră inițial această asimetrie unor grupuri specifice de meteoroiți, care au traiectorii ce cauzează impacturi mai frecvente pe suprafața expusă la soare. Totuși, diferența evidentă între părțile diurnă și nocturnă ale Lunii — temperatura — a atras atenția lui Verkercke.

În timp ce suprafața lunară este adesea fierbinte în timpul zilei, cu temperaturi mult mai ridicate decât cel mai fierbinte loc de pe Pământ, noaptea lunară este de patru ori mai rece decât temperatura medie din Antarctica. Această enormă variație de temperatură, de până la 545 de grade Fahrenheit (285 de grade Celsius), i-a determinat pe Verkercke și colegii săi să se întrebe dacă aceasta ar putea fi responsabilă pentru aspectul înclinat al norului.

Pentru a testa această ipoteză, Verkercke și colegii săi (cercetători de la universități din SUA și Europa) au recurs la modele de computer. Echipa a simulat impactul unor micrometeoroiți — fiecare având lățimea unui fir de păr uman — asupra prafului lunar la două temperaturi, 233 grade Fahrenheit (112 grade Celsius) și minus 297 grade Fahrenheit (minus 183 grade Celsius), corespunzătoare temperaturilor medii diurne și pre-zorilor lunare, respectiv.