Prima Convorbire Telefonică Bidirecțională În Aer Liber: Inovația lui Alexander Graham Bell din 1876

La data de 9 octombrie 1876, Alexander Graham Bell a realizat un moment istoric în comunicarea umană: prima convorbire telefonică bidirecțională prin linii exterioare. Acest eveniment a marcat debutul a ceea ce avea să devină, în timp, rețeaua globală de telefonie.

În acea după-amiază memorabilă, Bell se afla în Boston și a purtat o conversație de trei ore cu asistentul său și co-inventator, Thomas Watson, care se afla peste Râul Charles, în Cambridgeport. Aceasta a fost prima convorbire telefonică transmisă prin fire exterioare, punând bazele unei rețele globale ce avea să transforme radical modul în care oamenii comunică.

Bell și Watson comunicaseră anterior prin dispozitivul lor în martie același an, imediat după ce dispozitivul îmbunătățit de „telegrafie” al lui Bell fusese brevetat. Totuși, comanda inițială — „Dle. Watson, veniți aici; vreau să vă văd”, fusese transmisă pe o distanță scurtă.

Pe de altă parte, convorbirea din ziua de octombrie a durat câteva ore și a fost transmisă prin lungi fire de telegraf. Bell concura cu alți inventatori care visau la noi modalități de a transmite sunetul prin electricitate. Cu câteva decenii înainte, Antonio Meucci crease și încercase să patenteze un „telectrofon” pentru a comunica cu soția sa imobilizată, în altă cameră. În 1861, inventatorul german Johann Philipp Reiss a denumit un dispozitiv al său „telephon”, care transforma undele sonore în semnal electric și invers. Deși transmitea melodii fidel, cuvintele erau prea distorsionate pentru a fi înțelese. Aproximativ în aceeași perioadă ca Bell, Elisha Gray a dezvoltat un design similar bazat pe un microfon cu apă.

Cheia succesului lui Bell în transmiterea vocii a fost noțiunea de transmitere simultană a mai multor frecvențe, folosind ceea ce el numea un curent „undulatoriu” — sau variabil — spre deosebire de pulsurile de curent intermitent pe care Samuel Morse le folosise pentru telegraful său.

Primul prototip al lui Bell folosea un diafragmă, un inductor (un nucleu de fier înconjurat de un bobinaj de sârmă), un magnet permanent și fire de conectare. Când o undă sonoră lovea diafragma, undele de presiune o făceau să vibreze. Aceste vibrații mișcau inductorul, modificând câmpul magnetic pe care îl producea, ceea ce, la rândul său, genera un curent în sârma bobinată. Acest curent era apoi transmis prin fire la receptor, care avea aceleași elemente, dar inversate.