Răpiţi de extratereştri

”Nicio mărturie nu ajunge pentru a stabili producerea unei minuni decât dacă mărturia este de aşa natură încât falsitatea ei să fie mai miraculoasă decât faptul pe care năzuieşte să-l stabilească” (David Hume)

Sunt unii care susțin că știința „pretinde” că ar fi singura metodă pentru a cunoaște adevărurile lumii materiale. Remarcați, vă rog, cuvântul „pretinde” din fraza de mai înainte. Din cauză că ea, știința, impune anumite reguli, simple și stricte, pentru confirmarea ipotezelor, ea ar impune limitări nepermise, care ar duce la un soi de „hipnoză culturală”.

Ar mai exista și alte căi de cunoaștere a lumii materiale, care ar infirma „pretenția” aceasta a științei? Desigur, de îndată ce abandonăm aceste reguli impuse de ea, ni se deschide în față un peisaj minunat. Dintr-o dată, datul în bobi și astrologia devin căi valabile pentru prezicerea viitorului, cu ajutorul unei anse radiestezice putem detecta bombele ascunse (vorbesc serios, asemenea dispozitive au fost achiziționate de poliția irakiană), stafiile bântuie printre noi, putem să ne conectăm la existențele noastre anterioare și așa mai departe.

Abandonând metoda de verificare impusă de știință, clarvazătorul nu trebuie să „clarvadă” ceva, ci pur și simplu trebuie să afirme că poate face asta. Nu mai sunt necesare dovezi, ci doar stăpânirea artei identificării credulilor, care nu sunt puțini pe lumea asta.

La fel stau lucrurile și cu extratereștrii care ne-au vizitat și ne vizitează planeta. Nu mai este nevoie de o abordare bazată pe dovezi clare, anecdotele le pot suplini lipsa. Un exemplu în acest sens este cartea „Abduction – human encounters with aliens”, al cărei autor este un psihiatru prestigios, John E. Mack, care la vremea apariției cărții era profesor la Harvard Medical School. Fiind o carte scrisă de către un om de știință reputat, chiar dacă știam deja ce voi găsi acolo, am făcut rost de ea și am citit-o. A fost, recunosc, o lectură interesantă, lucru firesc dacă ținem seama că această carte a fost un best-seller.

Din păcate, prea adesea am întâlnit lucruri care mi-au ridicat mari semne de întrebare. Încercând să răspundă criticilor care i s-au adus, el afirmă că „aceste critici reflectă neînțelegerea naturii raționalității și rațiunii și chiar a însăși științei”. Deoarece, spune Mack, „încearcă să excludă a priori un mare volum de date, pur și simplu pentru că ele conțin informații care contrazic un anume punct de vedere.

Cred că acest lucru este un mod mai irațional, și chiar mai periculos, de abordare a cunoașterii decât cel prin care permiți informației provenită din surse posibil legitime să intre in mintea noastră mai înainte de a aplica rațiunea și raționalitatea pentru a o evalua […]. A exclude date, pentru că ele nu se suprapun cu un anumit punct de vedere asupra realității, poate duce în cele din urmă la oprirea progresului științei și să ne arunce în ignoranță.”

Bineînțeles nu pot decât să fiu de acord cu aceste afirmații. Numai că… Sunt multe probleme cu datele colectate de Mack. Nu credeți că, înainte de orice, ele trebuie să aibă o sursă legitimă? În cazul lui Mack, el folosește adesea hipnoza pentru a recupera amintiri pierdute. Aici este o mare problemă. Se poate spune că relatările din timpul hipnozei reprezintă cu o certitudine cât de cât satisfăcătoare reflectarea unor evenimente care au avut loc în realitate? Voi detalia în numărul viitor acest aspect.

Acum vreau să mă opresc, în fugă, doar asupra câtorva chestiuni care au făcut să se ridice în mintea mea o sumedenie de stegulețe roșii. Evident, conform datelor adunate de Mack, extratereștrii au o tehnologie mult superioară nouă, „care sfidează legile fizicii și principiile biologiei”, dar „există probleme fundamentale dezvăluite de fenomenul răpirilor, care par să iasă din cadrul ontologic al științei moderne și care nu pot fi abordate cu metodele ei”.

Din nou, apelul la modificarea metodei științei, la o des invocată „schimbare de paradigmă”. Iar asta din motivul pe care îl enunțam mai sus: ceea ce susțin devine acceptabil, numai să nu ne mai cereți voi, scepticilor, să aducem dovezi pentru ceea ce spunem. Mărturiile pe care le colectăm noi sunt de ajuns. Iar câțiva dintre subiecții lui Mack au povestit că „unele dintre experiențele lor nu s-au petrecut în dimensiunile spațiu-timp așa cum le înțelegem noi.

Ei vorbesc despre extratereștri ca venind dintr-o altă dimensiune printr-o «fantă», sau «o crăpătură », într-un soi de barieră, venind în lumea noastră «de dincolo de văl». Răpiții, dintre care mulți nu au puțină educație care să-i ajute să-și explice aceste ciudățenii, vorbesc despre o colapsare a spațiu-timpului, care se produce în timpul experiențelor lor”.

Sara, una dintre cele mai educate persoane din lista lui Mack, descrie experiența răpirii ca pe o „fuziune dimensională… nu se poate descrie în cuvinte această dimensiune, deoarece nu s-a întâmplat aici. Este ca și cum jumătate s-ar petrece aici, jumătate în altă parte”. Mack nu exclude posibilitatea ca relatările acestea să țină de zona visului, dar este convins că se poate distinge un simplu vis cu extratereștri, deoarece trăirile sunt mai puțin intense decât în cazul unei răpiri reale.

Cât despre visele care reprezintă răpiri produse cu adevărat, acestea sunt oarecum ușor de identificat: „în mai multe ocazii am văzut priviri înspăimântate, chiar și lacrimi pe fața unui răpit, care a înțeles că a ales să descrie confortabil experiența pe care a trăit-o ca fiind un vis, care s-a produs într-o stare de «trezire» […] sau conștientă”.

De altfel, în timp, John Mack a fost unul dintre promotorii ideii că extratereștrii care ne vizitează nu vin din universul nostru, ci dintr-unul paralel. El ia foarte în serios această idee. Iar pentru a crede în ea, nu are nevoie de altceva decât de niște mărturii. Pare să uite maxima celebră a lui Sagan: „afirmațiile extraordinare cer dovezi extraordinare”.

O bună parte dintre subiecții prezentați de Mack în cartea amintită relatează evenimente petrecute în „vieți anterioare”. Iar Mack ia de bune și aceste relatări: „frecvența cu care apar experiențele unor «vieți anterioare» în timpul sesiunilor de hipnoză este legată de ideea unei identități extinse, de exemplu în sensul în care sufletul sau spiritul uman nu este limitat la această viață, ci poate fi extins pe sute sau, cum s-a întâmplat în cazul Catherine, chiar pe mii de ani. «Viața anterioară» devine și mai importantă, cum a fost în cazurile Joe și Dave, atunci când ne indică o posibilă dezvoltare personală care s-a întins pe parcursul mai multor vieți”.

Trebuie să recunosc, poate că sunt victima unei „hipnoze culturale”, care mă face „psihic orb” în fața unor asemenea afirmații. Dar vălul de pe ochii mei poate fi ridicat foarte ușor. Ar fi suficient să îmi fie prezentate dovezile care să demonstreze faptul că aceste vieți anterioare relatate lui Mack există cu adevărat. Mărturiile consemnate de el ar trebui să fie confruntate riguros cu realitatea istorică, astfel încât să fie exclusă orice „contaminare” cu lucruri citite sau văzute la tv și cinema.

Poate că nu era loc în economia cărții pentru asemenea analize, dar, după ce am căutat asemenea dovezi în revistele de știință, nu am găsit niciun studiu care să susțină realitatea „vieților anterioare”. Am găsit numai anecdote promovate de presa căutătoare de senzațional. Sunt de acord cu John Mack, atunci când susține că datele nu trebuie respinse a priori, dar atunci când se renunță la o analiză critică a lor, mai ales atunci când ele nu sunt susținute decât prin mărturii obținute sub hipnoză și se referă la lucruri extraordinare, suntem aruncați în zona aceea miraculoasă, dar care ține de pseudoștiință.

Și, pentru a contura mai bine modul de gândire al lui John Mack, voi cita dintr-un interviu acordat jurnalistei Vivienne Simon: „[…] cercurile din lanuri sunt incredibil de complexe, mai ales în Anglia, dar apar și în alte locuri și este greșit să se creadă că acestea sunt făcute de mâna omului, deoarece eu nu cred că cele mai complexe pot fi făcute de mâna omului. Toate aceste fenomene arată o legătură dintre noi și o lume nevăzută […] iar bariera construită de Occident în fața acestei lumi pare a fi străpunsă într‑un mod de necontestat”.

Voi reveni în partea a doua asupra cărții lui Mack. Până atunci, îl voi cita pe Sagan, nu din cartea „The Demon-Haunted World: Science as a Candle in the Dark” (care a apărut anul trecut și în limba română, cu titlul „Lumea și demonii ei – Știința ca lumină în întuneric”), în care a dedicat un spațiu extins răpirilor de către extratereștri și, implicit, lui John Mack, ci dintr-un interviu pentru Nova, în care, referitor la același personaj, spunea: ”Ca om de știință, sunt îngrijorat de absența gândirii sceptice, nu numai la așa-zișii răpiți, ci și la [psiho]terapeuți. Eu cred că metoda științei este verificată și este adevărată. Nu este perfectă, dar este cea mai bună pe care o avem. A o abandona, împreună cu protocoalele ei sceptice, deschide calea către o [nouă] epocă întunecată.”