Cu câteva decenii în urmă, în ziua de 31 ianuarie 1958, după câteva eşecuri spectaculoase, americanii reușesc să străbată frontiera către spațiul cosmic. Primul lor satelit, Explorer I, care cântărea numai 14 kg (un satelit minuscul în comparație cu Sputnik I, care avea 83,6 kg), intra pe orbita terestră. În spatele succesului american se afla un german...
Americanii au demarat târziu cursa către spațiul cosmic. Sfârșitul războiului mondial plasase SUA în fruntea superputerilor lumii. Poate îngâmfarea, poate ignoranța factorilor de decizie, făcuse ca programul spațial sa fie neglijat. Americanii nu aveau nevoie de rachete. Aveau nevoie de bombardiere pentru a-și asigura supremația.
Exista si un motiv rațional în spatele deciziei care a dus la plasarea accentului către bombardierele strategice. Ele puteau lovi cu precizie țintele, în timp ce rachetele erau, în acele vremuri de început, lipsite de acuratețea necesară. Din punct de vedere economic, bombardierele erau mai eficiente. Cum la sovietici argumentele economice păleau totdeauna în fata posibilității de a dispune de arme care ar atinge orice punct de pe teritoriul american, miza pe rachete a devenit obiectiv prioritar încă de pe vremea lui Stalin.
Americanii au intrat târziu în cursa spațială, dar asta nu înseamnă ca nu aveau cercetări intense în domeniul rachetelor. Dimpotrivă. Americanul Robert Goddard a fost primul care a testat în zbor un motor-rachetă cu combustibil lichid. Asta se întâmpla la 16 martie 1926, în Auburn Massachusetts.
Racheta sa, oricât de stranie pare atunci când o privești cu ochiul omului prezentului, dovedea clar că ideile lui Tiolkovski și Oberth (despre care vom vorbi într-un alt episod) pot fi puse în practică. Iar Goddard a avut de-a lungul timpului multe idei care au pavat drumul către spațiul cosmic. Printre altele, el a fost primul care a plasat instrumente științifice la bordul unei rachete (un barometru și o cameră fotografică), primul care a utilizat deviatoare de jet pentru ghidarea rachetei și primul care a dezvoltat sisteme giroscopice pentru controlul zborului rachetei.
Din păcate, spre deosebire de Rusia și Germania, realizările lui Goddard nu au entuziasmat prea tare nici pe factorii de decizie, nici pe publicul american. Goddard avea sa moară în 1945, pe 10 august. Avusese ocazia sa vadă cum ideile lui sunt aplicate de germani pentru a realiza armele răzbunării (Vergeltungswaffe): rachetele V 2.
Și tocmai cel care realizase aceste arme (de fapt, primele rachete balistice) avea să duca la prima lansare cu succes a unui satelit american. Tot el avea sa îi duca pe americani pe Lună… Acest om era Wernher von Braun.
Despre omul von Braun putem spune ca era o personalitate faustiană. Un om care și-a vândut sufletul Diavolului pentru a își împlini nobilul ideal. Dacă îi veți citi biografia postată pe site-ul NASA, veți vedea acolo un savant care și-a mobilizat forțele pentru a duce omul în Cosmos. Ciudat lucru, acolo nu apare mai nimic despre perioada în care von Braun era maior SS. Poate am fi trecut și noi sub tăcere acea perioadă, dacă nu am fi descoperit în timpul documentării noastre o altă față a biografiei celui care a pus la punct programul spațial american.
Von Braun s-a născut în Wirsitz, Prusia (azi localitatea aparține Poloniei), în 1912. În 1920, dupa ce, în urma Tratatului de la Versailles, Wirsitz trece la Polonia, familia sa emigrează în Germania. La școală nu avea rezultate prea bune la fizică si matematică pâna când… îi cade în mâna o carte scrisă de un savant născut la Sibiu. Este vorba despre cartea Racheta în spatiul interplanetar (Die Rakete zu den Planetenräumen) scrisă de Herman Oberth.
Cele aflate de acolo îl entuziasmează atât de mult, încât ajunge printre primii din școala la aceste discipline. La 16 ani încearcă o locomotivă propulsată cu ajutorul unor mici motoare-rachetă pe care le recuperase de la niste artificii. Experimentul nu îi reușește, ba dimpotriva, produce multe pagube…
În 1930 intră la Universitatea Tehnică din Berlin (Technische Universität Berlin). În același timp se implică în activitatea Societății Germane pentru Rachete (Verein fur Raumschiffarht – VfR), unde are ocazia sa colaboreze Herman Oberth, cel care îi decisese destinul, la testarea unor motoare-rachetă cu combustibil solid.
Activitatea sa este remarcată de către capitanul de artilerie Walter Dornberger, care aranjează ca von Braun să realizeze cercetări în domeniul rachetelor în cadrul diviziei de artilerie de la Kummersdorf. În 1934 apar și primele succese. Von Braun reușește să lanseze două rachete care zboară pe o distanță de câțiva kilometri.
Odată cu venirea la putere a naziștilor, cercetarea în domeniul rachetelor capătă un avânt fără precedent. În Peenemunde, aproape de Marea Baltică, se construiește un uriaș complex de cercetare, al cărui director este Dornberger iar von Braun primeste functia de director tehnic. Acolo se dezvoltă motoare-rachetă cu combustibil lichid pentru Luftwaffe și pentru rachete cu raza mare de acțiune.
Von Braun devine membru al partidului nazist (se spune ca în urma presiunilor la care a fost supus) și în 1940 intra, ca ofițer, în rândurile SS. De aici încolo începe acea parte a biografiei sale care este ocultată în biografia de la NASA. Nu ni se spune acolo că pentru producerea faimoaselor rachete V 2 a fost folosită munca sclavilor închiși în lagărul Dora, aflat în vecinatatea fabricii subterane de la Nordhausen.
În lagăr au murit, pe timpul războiului, circa 20.000 de oameni! Se lucra în condiții teribile în fabrica lui von Braun. Încăperile reci și neventilate și munca pâna la epuizare ucidea. Mai ucideau si spânzurătorile. Se spune că într-o dimineață, în timpul unei inspecții, von Braun a exclamat nemulțumit: „Aici este sabotaj!”, atunci când a văzut calitatea mai slabă a unei anumite componente. Exclamația sa a costat viața a 11 oameni care au fost spânzurați imediat.
Nu vrem sa insistăm prea mult asupra acestei uriașe pete negre din biografia savantului german. Dar nu putem să nu ne întrebăm ce forță a facut ca idealistul, cel ce visa la zboruri interplanetare, să se implice atât de mult de partea Diavolului. Credea cumva că trebuie sa platească acest preț pentru a pune la punct mașinile capabile să strapungă subțirea atmosfera terestra? Nu avem răspunsuri la aceasta întrebare. În toate interviurile, date de von Braun, pe care le-am citit, acest subiect este evitat cu grijă.
Cât despre partea tehnică, dacă facem abstracție de faptul că V 2 erau instrumente de ucis, realizările sale erau excepționale. Reușise să atinga acel rafinament ingineresc care a permis realizarea celor mai performante rachete ale vremii sale. Să nu vă imaginați că acesta este puțin lucru. O rachetă nu este numai un motor, niște rezervoare de combustibil și un fuselaj. Ar fi prea simplu.
Racheta trebuie să îndeplinească obiective precise, trebuie să urmeze o anumita traiectorie pentru a atinge un anume punct. Iar pentru asta este nevoie de niște mecanisme care să îi permită orientarea în spatiu. Acum pot sa pară simple solutiile, dar în acele timpuri abia dacă se făceau primii pași. Gânditi-vă numai la un singur aspect. În acea vreme nu existau calculatoarele. Rachetele lui von Braun nu aveau un creier electronic, ci unul electromecanic.
Vă mărturisesc că în urmă cu ani buni am avut ocazia să particip la demontarea unui sistem de navigatie inerțială (o parte a creierului electromecanic) copiat dupa cel realizat de germani în timpul razboiului. Vă rog să mă credeti, era o bijuterie inginereasca. Asta înseamna că soluții tehnice foarte simple erau folosite pentru a rezolva probleme foarte complicate…
În 7 septembrie 1944 primele rachete V 2 sunt lansate catre Marea Britanie. În timpul campaniei de bombardament își pierd viata circa 2.500 de britanici. Un număr similar de victime se înregistrează și în timpul bombardamentelor asupra orașului belgian Anvers.
Dar să nu insistăm acum asupra părții germane a biografiei lui von Braun. Se apropie sfârșitul razboiului din Europa. Victoria aliaților se apropia, căci nici cea mai înaltă tehnologie a momentului nu putea schimba cursul istoriei. O întreagă aventură marchează viața lui von Braun în zilele sfârșitului de razboi. Trebuie să se predea, dar vrea sa aibă un as în mânecă.
Acesta era reprezentat de planurile complete ale rachetei V 2, pe care reușește să le copieze, deși era supravegheat cu atenție de un detașament SS. Acesta avea ordin să împuște întreaga echipă de rachetiști germani, pentru ca prețioasele lor informații să nu ajungă în mâinile inamicului! Ce poveste frumoasă s-ar putea scrie despre acele zile ale lui von Braun…
Pe 2 mai 1945, fratele lui von Braun, Magnus, se întâlnește cu un soldat din Divizia 44 de Infanterie a armatei SUA. „Numele meu este Magnus von Braun. Fratele meu, spune el cu un puternic accent german, a inventat V 2. Vrem să ne predăm.” Comandamentul american știa deja despre cine este vorba. Wernher von Braun era pe lista savanților germani care trebuiau capturați cu orice preț. Valoarea capturării lui von Braun este greu de estimat.
Încă de la primele interogatorii el le comunică americanilor locația fabricii de rachete V 2. Imediat este demarată o acțiune amplă și rapidă (rușii se apropiau în mare viteză) pentru rechiziționarea a cât mai multor echipamente folosite în producția rachetelor germane. În total, aproape 300 de trenuri sunt încărcate cu mașini, componente și rachete complet montate. O prețioasă captură…
Primii șapte specialiști germani, împreună cu von Braun, ajung în SUA în 20 septembrie 1945. Era doar o etapă a operațiunii Paperclip, prin care SUA a recrutat peste 1.500 de savanți germani, care vor fi folosiți pentru dezvoltarea de sisteme de arme necesare pentru asigurarea superiorității americane în cazul unui eventual razboi cu URSS.
Acum începe a doua etapă a vieții lui von Braun. Acum visul lui von Braun capată aripi. Inițial activitatea sa s-a desfășurat la Fort Bliss, unde a dat o mâna de ajutor armatei americane pentru lansarea de la baza White Sands a unor rachete V 2. În 1950 este transferat la Arsenalul pentru Rachete Ghidate de la Redstone. De câteva luni începuse războiul din Coreea și armata americană avea nevoie de arme noi.
I se cere să proiecteze o rachetă cu raza de acțiune de 500 de mile (800 km), adică tot o armă, o mașină de ucis oameni. Pentru că timpul avut la dispoziție pentru finalizarea proiectului era prea scurt, armata decide să micșoreze raza de acțiune a viitoarei rachete la numai 200 mile (320 km), o racheta care trebuia să poată fi lansată de pe platforme mobile. Aceasta rachetă a fost botezată Redstone…
Prima ei lansare s-a efectuat la 20 august 1953. O rachetă foarte fiabilă: dintr-un total de 38 de lansari, 35 s-au finalizat cu succes. Pentru racheta Redstone a fost realizat un nou motor: Rocketdyne A-6, care funcționa cu alcool si oxigen lichid și producea o forță de tracțiune de 34 tf. Dar cel mai important lucru este acela că pentru racheta Redstone s-a dezvoltat un nou sistem de navigație inerțială.
Se apropia era spațială. Suntem deja în 1954, an în care Frederick C. Durant III, director al Societății Americane pentru Rachete și președinte al Federației Astronautice Internaționale, organizează o întâlnire între comandorul George Hoover, de la Oficiul pentru Cercetări Navale (Office of Naval Research), pentru a discuta posibilitatea lansării unui satelit. Lor li s-au alaturat și alți specialiști americani în domeniul rachetelor.
Grupul de discuții a ajuns la concluzia ca racheta Redstone, căreia i s-ar adauga un număr de motoare-rachetă cu combustibil solid (este vorba despre motorul-rachetă Loki, dezvoltat de Jet Propulsion Laboratory – JPL), ar putea sateliza o încarcatură științifică la o altitudine de circa 320 km. Așa lua nastere proiectul Orbiter. În acelasi timp US Navy a demarat finanțarea unui alt proiect de satelit: Vanguard.
În 1955 ambele proiecte, Orbiter și Vanguard, au fost prezentate Casei Albe. Se apropia Anul Geofizic Internațional, iar americanii trebuiau să intre în spectacolul științific, ca semn al puterii lor. Era nevoie de o decizie politică. Președintele Eisenhower a optat pentru Vanguard.
Acesta, deși era un proiect al US Navy, avea finanțare civilă, iar președintele american dorea să introducă ideea libertății spațiului cosmic, care ar fi permis sateliților să zboare deasupra teritoriilor altor națiuni, fără a stârni proteste diplomatice. Această politică ar fi permis Statelor Unite să lanseze sateliți de recunoaștere pentru a supraveghea teritoriul sovietic. De aceea Eisenhower dorea ca sateliții americani să fie plasați pe orbită cu ajutorul unor rachete civile. Părea ca von Braun iesise din cursa spațială…
În acest timp, von Braun, la Arsenalul Redstone, dezvolta o nouă rachetă, Jupiter, una cu rază medie de acțiune. Această rachetă putea zbura la atitudini și la distanțe cu mult mai mari decât Redstone, motiv pentru care încarcătura de luptă trebuia protejată împotriva încălzirii produse în timpul reintrării în atmosferă.
Jupiter nu era o rachetă cu totul nouă, ci mai degrabă rezultatul unui joc Lego rachetistic. Jupiter era construită în jurul rachetei Redstone, careia i s-au adăugat componentele necesare pentru a îi mări raza de acțiune. Vehiculul era atât de puternic, încât ar fi putut plasa un satelit pe orbita terestră. Vă veți întreba de ce nu s-a trecut imediat la acțiunea care ar fi asigurat prioritatea americană în cursa spațială?
Atunci când privești în urmă pare evident că era singura decizie rațională, dar pe atunci, așa cum arătam mai devreme, Eisenhower era foarte prudent. Dorea ca primul satelit american să fie plasat pe orbită de o racheta civilă. Jupiter era un program strict militar… Și să vă mai spunem ceva, pentru a contura mai precis întâmplările de atunci. Eisenhower a însărcinat pe general maiorul John Medaris, conducătorul Agenției Armatei pentru Rachete Balistice, să verifice personal ca nu cumva „să fie lansat accidental vreun satelit”... Versiunea Jupiter C atingea la a 27-a lansare o raza de actiune de 5.200 km.
Între timp, proiectul Vanguard era marcat de probleme spectaculoase. Rușii lanseaza Sputnik 1, urmat repede de Sputnik 2. Vanguard efectuează o prima tentativă de lansare pe 6 decembrie 1957. Lângă rampă erau prezente toate televiziunile americane. La câteva secunde de la decolare, ceva se întâmplă si întreaga rachetă explodează… Micul satelit din vârful ei cade lângă rampa de lansare… reporterii de la fața locului gasesc imediat un nume pentru eșec. În loc de satelitul Vanguard ei povestesc despre… Flopnik… Prestigiul SUA este la pământ.
Noroc cu von Braun. Pe 8 noiembrie 1957 el este chemat de către secretarul de stat pentru apărare și i se cere să lanseze un satelit. Deoarece rușii folosiseră o rachetă militară pentru lansarea Sputnikului, se crease un precedent, iar reținerile lui Eisenhower au dispărut ca prin farmec. Imediat ce a primit ordinul de a intra în cursa spațială, von Braun s-a întors la Arsenalul Redstone. Inițial el a declarat că va avea nevoie de 60 de zile pentru prima lansare. Superiorii săi i-au oferit 90 de zile…
La 84 de zile dupa primirea ordinului de lansare, racheta lui von Braun era gata pentru a plasa pe orbită primul satelit american. În acest scop a modificat o racheta Jupiter C, prin adăugarea unei trepte suplimentare și, desigur, a unui mic satelit. Echipamentele științifice de la bordul lui Explorer 1 (așa a fost botezat satelitul) au fost proiectate de către James van Allen. Printre echipamente se afla și un contor Geiger, pentru a măsura radiațiile din spațiu, senzori de temperatură interioară și exterioară, un microfon pentru detectarea impactului cu micrometeoriții și, desigur, echipamentul radio necesar transmiterii datelor obținute către stațiile de la sol.
Lansarea s-a efectuat pe 31 ianuarie 1958, de la Cape Canaveral, decola, la ora locală 10:48 p.m., primul satelit american. Au trecut zeci de minute de așteptare încordata, pâna când stațiile de urmărire din California au receptionat semnalele satelitului. Americanii ajunseseră în spatiu! Orbita satelitului avea un apogeu de 1.575 mile (2.534 km) și un perigeu de 224 mile (360 km). Perioada orbitală a satelitului era de 115 minute.
Nu am fi insistat asupra acestor cifre, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva ciudat cu contoarele Geiger de la bordul lui Explorer 1. Ele se blocau periodic, pentru ca mai apoi să își revină… un fenomen complet inexplicabil pe atunci… un mister cosmic. Abia Explorer 3 (lansat pe 26 martie, 1958) avea să ofere raspunsul. Contorul de la bordul primului satelit american era suprasaturat, atunci când trecea prin centurile de radiatii ale Pamântului, a căror existența nu era banuita de nimeni. Este vorba despre centurile Van Allen.
Trebuie remarcat un lucru. Deși aflati pe locul doi în cursa spațială, deși aveau rachete purtatoare mai puțin performante decât cele sovietice, americanii au fost capabili să obțină foarte rapid succese științifice de mare importanță. Ei aveau o altă abordare a spațiului cosmic decât cea a sovieticilor. La ei propaganda (deși foarte importantă) era trecută pe locul doi.
