Modul de abordare al subiectului ne-a fost sugerat de seria de articole ale d-lui Cristian Român referitoare la teroriile conspiraţioniste. Chiar dacă știm că a aduce argumente raţionale poate să nu aibă succes în faţa susţinătorilor conspiraţiei, încercăm o abordare știinţifică a fenomenului posibilităţii surplusului de iod în alimentaţie.
Suplimentarea cu iod există încă din anii 1950, însă noua teorie a conspiraţiei cu privire la iod a apărut de circa 20 de ani, în momentul în care guvernele lumii au decis să suplimenteze alimentaţia cetăţenilor lor cu iod, mai precis cu iod în sarea de bucătărie.
Teoria conspiraţiei a apărut în sensul că surplusul de iod din sarea de bucătărie ar conduce la scăderea capacităţilor intelectuale și creșterea prevalenţei unor boli care determină „invaliditate” individuală și colectivă. Materialul de faţă este menit să ofere publicului larg câteva elemente de fiziologie a iodului pentru a înţelege că nu există nici un risc faţă de fenomenul iodării sării de bucătărie.
CIVILIZAŢIILE „DEȘTEPTE” DEPIND DE IOD!
Pentru a avea o societate „civilizată”, este nevoie de oameni deștepţi. Pentru a putea fi „deștept”, în sensul de a nu fi „cretin”, este nevoie de un creier normal dezvoltat.
Dezvoltarea normală a creierului este dependentă de existenţa unei tiroide fetale normale. Hormonii tiroidieni sunt esenţiali pentru dezvoltarea creierului unui făt, ce va deveni un om deștept în societate; adică nu un cretin. În lipsa tiroxinei intrafetale, organismul va deveni „cretin”.
Hormonul tiroidian (tiroxina) este constituit din 65% iod! De aceea, pentru a forma tiroxină, organismul are nevoie de iod. În esenţă, o „civilizaţie” este dependentă de iod și de tiroidă. Precum spunea Constantin Parhon, în 1956: „Fără tiroidă, orice civilizaţie ar fi absentă”.
Iodul este un anion cu greutate moleculară de 127. Este prescurtat 127I-. Iodul face parte din grupa a VII-a a tabelului lui Mendeleev, grupa halogenilor. Aceasta din urmă mai conţine câţiva compuși esenţiali vieţii: fluor (19F), clor (35Cl), mai ales, și brom (80B). Iodul se absoarbe în intestinul subţire, la nivelul celulelor epiteliale intestinale, numite intestinal epitelial cells 6 (IEC 6), sub formă de I-. Sediul absobţiei este acum dovedit la nivelul proteinei de membrană Na/I symporter (NIS).
Aportul normal de iod este de 150-200 μg pe zi. Peste acest aport, la nivelul intestinului apare un fenomen asemănător cu Wolff-Chaikoff (despre care vom reveni în articol). Saturarea NIS conduce la un comportament de downregulation a proteinei absorbatoare (NIS), ceea ce va face ca surplusul de iod să nu fie absorbit! Iată un prim mecanism de control al excesului de iod.
Iodul dispare din plasmă într-un ritm de 1,5% din cantitatea absorbită pe minut. Astfel, la un aport de 200 μg pe zi (presupunând, prin experiment, un singur moment de absorbţie), clearansul plasmatic este de la circa 130 de minute la maximum 3 ore!
PROBLEMA ORGANISMULUI UMAN NU ESTE EXCESUL DE IOD, CI LIPSA LUI!
Iodul ajunge în organism prin alimentaţie, în mod obișnuit (natural) prin apa care conţine iod. Iodul este prezent în cantitate suficientă în sol, dar el ajunge în apă numai dacă nu este legat de particulele existente în sol sau nu este legat de alte chimicale ce leagă iodul.
În mod natural, solurile dealurilor și podișurilor au proprietatea de a lega iodul mai mult decât alte soluri, astfel că regiuni extinse de pe Terra nu posedă îndeajuns iod în apă. În aceste regiuni, apare un fenomen de adaptare la lipsa de iod, și anume tiroida crește în volum pentru a crește potenţiala captare a cantităţilor mici de iod.
Fenomenul de creștere în volum a tiroidei a fost denumit popular „gușă”. Dacă tiroida crește în volum, termenul corect medical este tiromegalie, prin analogie cu hepatomegalie, adenomegalie, nefromegalie etc. Unii au denumit fenomenul de creștere a tiroidei în zone localizate cu lipsă de iod „gușă endemică”.
Medicina a adoptat în secolul XIX un termen latin pentru creșterea neomogenă și tumorală a unui organ, și anume „struma”. Dat fiind faptul că „struma” este prezentă și în alte organe și are și cauze infecţioase (de exemplu TBC), dar și fiindcă există un râu în Grecia și Bulgaria cu acest nume, în regiuni puternic dezvoltate pentru turism, s-a renunţat la această terminologie.
Endocrinologii Constantin Parhon și Ștefan Milcu au arătat că fenomenul clinic nu este localizat numai la tiroidă, mai ales atunci cînd apar cazuri de „cretinism” endemic, și au denumit fenomenul „distrofie endemică tireopată” (DET). De aceea, în anii ‘50 ai secolului trecut, în România a început un program de eradicare a DET, prin iodarea sării pentru regiunile „endemice” și administrarea de tablete de iodură de potasiu (KI) la gravide și la copiii de școală generală (7-14 ani).
Mai de curând, prin folosirea masivă de îngrășămintele chimice (nitraţi) și în România, iodul de la câmpie a devenit și el legat, zonele de câmpie devenind deficitare de iod în apă. Astfel că și regiunile „ne-endemice” au devenit „endemice”. Ca urmare, la nivel mondial Organizația Mondială a Sănătății a decis iodarea sării pentru toată populaţia lumii, considerându-se Terra locuită ca deficitară de iod.
Acţiunea a fost preluată și de România, în 1995. Prin HGR nr. 779/1995, modificată ulterior prin HGR 568/2002 și HGR 1904/2006, consumul de sare iodată se instituie în toată ţara, nu numai în regiunile „endemice” stabilite iniţial în Programul din 1948-1950 (devenite ulterior 30 de judeţe) re-stabilite de HCM 1.056/1962. Legislaţia românească stabilește ca nivelul iodului în sare să fie cuprins între 25 mg iod (32,5 mg de iodură de potasiu – KI; sau 42 mg de iodat de potasiu – KIO3) per kg sare și 40 mg iod (52 mg KI, respectiv 67,2 KIO3) pe kg sare. În alte ţări, nivelul de iod din sare este chiar mai mare.
6 MITURI FALSE DESPRE IOD
1. Apariţia de cancer tiroidian post administrare de iod
S-a afirmat că, prin iodarea sării, crește riscul de cancer tirodian. Nimic mai fals, dimpotrivă! În zonele „gușogene”, cele lipsite de iod, cancerul tiroidian era regula. Acum a dispărut.
Creșterea prevalenţei cancerului tiroidian, înregistrată începînd cu 1986, nu are nici o legătură cu evenimentul de la Cernobîl, ci cu apariţia în medicină a ecografelor, care descoperă noduli tiroidieni „canceroși”, care de obicei nu evoluează (arată endocrinologul scoțian Ian Hay într-un studiu din 2012). În plus, unii pun pe seama iodului apariţia a tot felul de cancere fără legătură cu iodul: plămâni (care, evident, ţine de fumat), colon (care ţine de alimentaţie) ș.a.
2. Hipertiroidismul indus de iod
S-a afirmat că iodarea sării produce hipertiroidism indus de iod. Nimic mai fals. Cercetătorii au arătat, încă din 1950, că nu a crescut incidenţa hipertiroidismului în regiunile „endemice” supuse programului de „eradicare” din anii ’50 (vezi Milcu).
Medicii din acea perioadă și-au pus și ei problema potenţialului supraiodării. Dar, cercetarea știinţifică a arătat că în zonele cu DET, iodarea sării și administrarea de KI la școală nu conduce la hipertiroidism. Subiectul a fost închis încă de atunci!
3. Tiroidita Hashimoto indusă de iod
S-a afirmat că prin sarea iodată crește incidenţa tiroiditei autoimune Hashimoto. Frica a apărut prin extrapolarea observaţiilor din cercetarea experimentală care folosește iod. Se știe că boala imună (tiroidita experimentală autoimună) poate fi declanșată prin inducerea bolii la nivel microsomal prin iod stabil (127I) și prevenţia ei prin propiltiouracil și metil-mercapto-imidazol.
Acest fenomen a fost observat însă după un regim hipoiodat. Animalele de experienţă (șoareci) intră în hipotiroidism, crește TSH și se produce tiromegalie. În acest moment, o dietă cu de peste 10 ori mai mult iod produce un efect vasoconstrictiv intens, hipoxie și distrucţie tiroidiană. Nivelul intrării iodului în celule scade, iar hiper-TSH-emia se amplifică.
În 2-4 zile, în tiroidă se observă invazie de macrofage și limfocite T; apar atât CD4+, cât și CD8+. Distrucţia tiroidiană se însoţește de anticorpi antitiroperoxidază și anti-tiroglobulină.
În afară de hiperiodinare, administrarea de tiocianat, în aceleași condiţii biologice (deficit iodat cu hiper-TSH-emie), produce același tip de necroză tireocitară. Leziunile sunt mai accentuate dacă există deficit de seleniu.
Scăderea TSH, indusă prin administrare de hormoni tiroidieni (supra aport de iod), conduce la diminuarea inflamaţiei. Se produce punerea în aplicare a principiului lui Tonutti: organele active se inflamează mai frecvent; organele inactive nu se inflamează/îmbolnăvesc. Prin administrarea de T4 (aport de iod), scade TSH și se produce apoptoză fiziologică a celulelor tiroidiene.
Dacă ar fi să extrapolăm datele experimentale la oameni, atunci se observă că tiroidita experimentală prin inducţie cu iod se aseamănă cu distrucţia tiroidiană a pacienţilor din zonele „gușogene” (cu nivele scăzute de iod, adică cei pe care unii vor să-i păzească de sarea iodată) la care se adugă cantităţi mici de tiocianat.
Situaţia este frecventă pentru că tiocianatul se găsește în reziduurile fumului de ţigară. Din acest punct de vedere, se poate afirma că fumatul scade posibilitatea de a absorbi iod (la nivel pulmonar), ceea ce ar putea favoriza, prin lipsa de iod, apariţia cancerului pulmonar. Iată cum, teoretic, aportul crescut de iod păzește de cancerul pulmonar!
4. Hipotiroidismul indus de iod
Se aduce ca argument contrar folosirii sării iodate faptul că Guvernul afirmă că „suntem o ţară de hipotiroidieni”. Greșit! Specialiștii afirmă că suntem o ţară cu deficit de iod în apă, ceea ce este altceva. Se confundă tiromegalia și cretinismul endemic cu hipotiroidismul!
Mai există unii conspiraționiști și adepți ai pseudoștiințelor care citează cărţi medicale celebre, cum că acestea ar afirma că iodul produce hipotiroidism la gravidă și făt. Dar, este exact invers! Lipsa de iod la gravide produce hipotiroidism congenital la copii.
Se mai aduce, ca argument contrar, faptul că mezelurile au sare iodată. Însă, se știe că exact mezelurile sunt exceptate de la preparare cu sare iodată (vezi HGR). Nu din motive medicale, ci organoleptice: iodul colorează mezelurile în vineţiu, părând că sunt compromise alimentar.
O altă năzbâtie folosită ca argument contra sării iodate ar fi că iodul se acumulează în organism. Nimic mai fals; excesul de iod se elimină preferenţial prin urină, iar timpul lui de înjumătăţire este extrem de rapid: maxim 3 ore.
5. Declanșarea efectului Wolf-Chaikoff prin iod
Unii folosesc termeni medicali și biologi pentru a explica reacţiile adverse ale iodului la cei care consumă sare iodată, dând exemplu efectul Wolff-Chaikoff. Or, Efectul Wolf-Chaikoff apare prin administrarea de iod metaloid și nu de iodură de potasiu sau iodat de potasiu (ca iodul din sare).
Efectul Wolff-Chaikoff înseamnă blocarea eliberării de hormoni tiroidieni post aport imens de iod metaloid, anorganic. Fenomenul este folosit terapeutic și nu în viaţa de zi cu zi. Efectul nu apare decât atunci când se administrează soluţie Lugol în vederea operării unei tidoide extrem de sângerânde.
6. Iodul la bolnavii de hipotiroidism și hipertiroidism
Sunt unii care recomandă bolnavilor cu hipotiroidism să mănânce multe nuci, căci acestea au iod. „Indicaţia” ar fi că, prin acestă acţiune, ar crește cantitatea de iod administrată. Alţii, speriaţi fiind de iod, și mai ales de iodul din sare, le recomandă pacienţilor cu hipotiroidism să nu se atingă deloc de nuci, evident nici de sarea iodată.
Aceste recomandări se fac în necunoștinţă de cauză. Bolnavii hipotiroidieni nu reușesc să capteze iodul, fie prin insuficenţă funcţională, fie prin lipsă de tiroidă. Ei primesc iodul funcţional sub formă de hormon tiroidian sintetic, levotiroxină.
Sunt unii care recomandă bolnavilor cu hipertiroidism să nu mănânce nuci, căci acestea conţin iod. Alţii, recomandă hipertiroidienilor să nu mănânce sare iodată, căci aportul crescut de iod le va agrava hipertiroidismul. Ba chiar există medici care interzic pacienţilor să meargă la mare, știut fiind că aerosolii mării conţin mult iod.
Și aceste recomandări se fac în necunoștinţă de cauză. În aceste condiţii, ce să zică milioanele de bolnavi cu boală Graves-Basedow care trăiesc în localităţi de lângă oceane și mări (44% din populaţia Terrei, de fapt cele mai mari orașe ale lumii)?
Pentru a părea mai credibili, anti-iodiștii încearcă să convingă oamenii că sarea de salină este mai proastă decât sarea de mare, considerată ca cea mai bună. Or, sarea de mare conţine cantităţi mari de iod: 0,05 vs 0,04 ppm în sol, ceea ce însemnă cu 20% mai mult!
În plus, animalele din mare conţin mult mai mult iod decât animalele domestice sau terestre. Aceiași autori care sunt împotriva sării iodate ne sfătuiesc să mâncăm „japonezește”, adică animale marine, pentru a nu face cancer și a trăi mai mult (vezi speranţa de viaţă crescută din Japonia și Singapore).
CEL MAI ATRĂGĂTOR ARGUMENT PENTRU A FOLOSI SAREA IODATĂ
Un argument inedit despre necesitatea de a mânca sare iodată este legat de locul nașterii laureaţilor Premiilor Nobel. O astfel de analiză arată că aceștia s-au născut predominent în regiuni marine și oceanice. Or, se știe că marea conţine, pe lângă banalul NaCl (banala sare), și NaI („sare iodată”).
Iodul este necesar pentru ca dezvoltarea creierului să fie adecvată. Un argument convingător: mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel (personalităţi dintre cele mai deștepte de pe planetă) sunt originari în localităţi de la malul mării, cu climă marină sau oceanică, acolo unde există aerosoli marini cu concentraţie mare de iod. Un total de 861 de personalităţi au primit Premiul Nobel.
