Scopul războiului e simplu: victoria. Mijloacele de atingere ale acestui ţel însă sunt un pic mai complicate. Victoria necesită avantaje strategice…
…precum atacarea unor oraşe ori nimicirea trupelor inamice şi, corelativ, apărarea propriilor oraşe şi păstrarea propriilor trupe. Pentru aceasta, a fost nevoie de tehnologie. Topul este întocmit de How Stuff Works în ordine cronologică, astfel că va începe cu arma supremă a faraonilor…
Locul 10: Carul de luptă
Până la apariţia sa, toate luptele se desfășurau pedestru. Soldaţii, aranjaţi în formaţii de luptă se atacau cu arme de împuns şi de tăiat. Carul a apărut ca un tanc al antichităţii. A revoluţionat arta războiului, fiind primul vehicul mobil pe un câmp de luptă.
Primele care, apărute în jurul anului 3000 î.Hr. în Mesopotamia, erau foarte încete şi, datorită greutăţii lor ridicate, puteau fi trase numai de boi. Fiind astfel nepractice bătăliei, erau folosite doar la transportul conducătorilor până la câmpul de luptă.
Începând cu anul 1800 î.Hr. însă, carele s-au dezvoltat, au scăzut în greutate şi le-au fost montate roţi cu ţepi. Cele mai performante erau atât de uşoare, încât conducătorul carului le putea ridica deasupra capului. Conducătorul, alături de un arcaş, stăteau în spatele carului tras de cai. Astfel, carul a devenit o rapidă maşinărie de luptă.
Pentru soldaţii pedeştri, carele au devenit un coşmar – în timp ce roţile cu lame ascuţite îşi croiau un drum sângeros printre ei, erau loviţi de săgeţile trase de arcaşi sau erau pur şi simplu zdrobiţi de care.
Utilizarea carelor de luptă s-a extins rapid din vestul Asiei şi Egipt până în India, China şi Europa. Statele bogate construiau mii de astfel de care, ce au dominat luptele din Orientul Mijlociu între anii 1800-1200 î.Hr.
Locul 9: Praful de puşcă
Praful de puşcă s-a făcut remarcat în istorie în jurul anului 800 d.Hr. A fost inventat de chinezi din greşeală, în timp ce încercau să amestece elixire ale imortalităţii. După 400 de ani, chinezii au creat versiunile primordiale ale armelor cu praf de puşcă: puşti, bombe, chiar şi un fel de tun. Conducătorii chinezi au încercat să păstreze secretul prafului de puşcă, dar atacatorii Chinei au reuşit să îl afle în timp.
Odată răspândit, praful de puşcă a permis popoarelor civilizate din Europa şi Asia să domine asupra barbarilor. Pe de altă parte, acesta a adus şi sfârşitul celui mai longeviv imperiu din istorie. Datorită fortificaţiilor din capitala sa, Constantinopol, Imperiul Bizantin era de neînvins. Cele trei straturi de ziduri, făceau Constantinopolul cea mai fortificată cetate. Niciun echipament de asediu din lumea acelor vremuri nu putea străpunge aceste ziduri. Totuşi, turcii conduşi de Mohamed al II-lea, au adus tunuri de 8 metri şi, cu ajutorul prafului de puşcă, au tras ghiulele masive către ziduri, demolându-le. Aceasta a marcat sfârşitul Imperiului Bizantin şi al stilului de luptă medieval, bazat in defensivă pe castele fortificate.
Locul 8: Ţevile ghintuite
În timpul Războiului de Independenţă American, o zicătoare a soldaţilor spunea „nu trage în inamic până nu îi poţi vedea albul ochilor”. Puştile vremii aveau ţevi netede, care trimiteau gloanţele în toate direcţiile, fiind extrem de imprecise – soldaţii luptau aproape corp la corp.
Puştile apărute după 1800 aveau în schimb ţevi ghintuite. Aceste ghinturi roteau gloanţele, astfel încât acestea se duceau drept, cu precizie, pe distanţe de zeci de metri. Mersul sau statul în picioare pe câmpul de luptă devenise periculos – în timpul Războiului Civil American, Generalul confederat George Pickett a ordonat soldaţilor săi să mărşăluiască în câmp deschis, aceştia devenind ţinte mobile pentru nordişti.
Coşmarul armelor de foc s-a înrăutăţit în timpul Primului Război Mondial, o dată cu apariţia puştilor mitralieră, care secerau soldaţii, până aceștia apucau să se adăpostească în tranşee.
Ţevile ghintuite au schimbat şi faţa războaielor navale, navele maritime având tunuri cu precizie ridicată care le permit să tragă de la mare distanţă, fără ca măcar să se afle în raza vizuală a inamicului.
Locul 7: Motorul cu ardere internă
Imaginaţi-vă cum ar arăta în prezent un război static, fără ajutorul tehnologiilor din culise. În războiul terestru nu ar mai fi tancuri sau camioane de aprovizionare. Războiul aerian ar fi inexistent, fără avioane, rachete balistice ori elicoptere. Războiul naval s-ar desfăşura fără submarine, doar cu corăbii cu vele sau cu motoare cu aburi. Toate aceste vehicule enumerate au nevoie de arderea combustibililor.
Motorul cu ardere internă a schimbat dimensiunile şi viteza de desfăşurare a războaielor, începând cu Primul Război Mondial şi până în prezent. În timpul primei conflagraţii mondiale, mitraliorii aşteptau pe front căruţele trase de cai să aducă muniţia necesară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane îşi conduceau panzerele pe distanţe de până la 97 km pe zi, cucerind astfel teritoriul de la graniţa Poloniei până la Moscova în numai şase luni. Spre sfârşitul războiului, una dintre primele rachete balistice, V-2, putea distruge o ţintă aflată la 322 de km depărtare în numai 5 minute.
Fără motoarele cu ardere internă, războiul ar fi fost motorizat de puterea aburilor, dar eficienţa acestor motoare se limitează la mişcarea vapoarelor sau locomotivelor. Dacă se baza exclusiv pe puterea aburului, tactica de luptă ar fi rămas la nivelul sfârşitului de secol 19.
Locul 6: Aeronavele
Avioanele au dus războiul în ceruri. Italia a fost prima ţară care a folosit aeronavele în scopuri militare. În timpul războiului de dominaţie asupra Libiei, cu Turcia, în 1911, italienii au trimis avioanele să găsească, pozeze şi bombardeze ţintele turceşti. La începutul Primului Război Mondial, Germania, Austro-Ungaria, Franţa şi Marea Britanie aveau sute de avioane în dotarea forţelor aeriene. Iniţial, avioanele au fost trimise doar pentru spionaj. Apoi, au trimis avioane de vânătoare care să doboare avioanele de spionaj, pentru ca, în cele din urmă, să fie folosite bombardiere pentru a lovi oraşele şi trupele inamice.
Aeronavele au schimbat faţa războiului, oferind o alternativă la invaziile terestre sau marine, astfel că puneau în primejdie viaţa mai puţinor soldaţi. Pe de altă parte, însă, au pus în pericol civilii.
În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, importanţa atacurilor aeriene a devenit cât se poate de clară. Pentru a forţa Japonia să capituleze, fără nevoia atacului terestru, SUA au atacat principala insulă a arhipelagului prin aer. Primele bombe aruncate în cadrul acestei invazii au vizat ţinte industriale şi nu au făcut mari pagube umane. Apoi, au bombardat Tokyo, ucigând 80.000 de locuitori şi lăsând alţi 1 milion fără locuinţă. În cele din urmă, bombardierul Enola Gay a lansat o bomba atomică, ce a omorât peste 100.000 de civili şi a rănit multe alte mii.
Locul 5: Radio-ul
Până la apariţia radio-ului, armatele erau controlate prin mesaje transmise cu ajutorul porumbeilor călători sau al mesagerilor. Era un procedeu greoi, cel mai bine stând mărturie bătălia de la Jena, în care Napoleon, în lupta sa contra Prusiei, a uitat să controleze o parte din uriaşa, la acea vreme, sa armată de peste 100.000 soldaţi.
Pe măsură ce mărimea armatelor creştea, creştea şi nevoia de comunicare – radio-ul a însemnat contactul instantaneu între comandat şi subalternii săi.
Primele radio-uri militare, telegrafele fără fir, au fost folosite de marină, în timpul Primului Război Mondial. Aceste maşinării transmiteau mesaje de la staţiile terestre până pe mare, fără a necesita o legătură prin fir, dar inamicii puteau intercepta mesajele criptate foarte uşor.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, radio-urile în unde scurte de pe avioane, tancuri şi nave le ajutau să comunice pe distanţe de peste 241 km. Legăturile de comunicaţii i-au ajutat mult pe nemţi, în realizarea blitzkrieg-ului – cu această tehnică de luptă, armata germană realiza o adevărată coregrafie: la adăpostul acoperitor al aviaţiei, tancurile spărgeau liniile inamice. Pentru a-şi coordona mişcările, piloţii şi soldaţii comunicau prin radio. Folosind blitzkrieg-ul, armata germană a mărşăluit prin Olanda, Belgia şi Franţa în numai 10 zile.
Locul 4: Radarul cu microunde
Radarul a schimbat radical atât războiul defensiv, cât şi pe cel ofensiv. A fost prima modalitate automatizată de vedere a inamicului. Încă în timpul Primului Război Mondial, supravegherea inamicului presupunea staţionarea unui om pe câmp care privea printr-un binoclu şi raporta ceea ce vedea, prin telefon, comandantului său.
În 1935, o lucrare ştiinţifică explica principiul de funcţionare al radarului, ca metodă de zărire a inamicului cu ajutorul undelor radio sau al microundelor care reflectă din obiectele solide. În 1939, Marea Britanie a construit primul sistem radar. Englezii au plantat turnuri radar de peste 100 metri înălţime de jur-împrejurul insulei, pentru a supraveghea cerul. În timpul bătăliei pentru Britania, în 1940, aceste turnuri au salvat-o de la dezastru. În timp ce bombardierele Luftwaffe se apropiau de insulă, turnurile transmiteau avertismente către comandamentul aerian britanic, care trimitea de urgenţă avioane de vânătoare, care să doboare atacatorii.
Radarul a schimbat şi faţa războiului maritim. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, submarinele germane torpilau navele britanice şi americane care traversau Atlanticul. Dar, odată echipate avioanele cu radare, acestea puteau repera şi bombarda submarinele.
Pentru că radarele au îmbunătăţit vederea inamicilor, a trebuit îmbunătăţită şi capacitatea de camuflare. Astfel au apărut materiale care au permis crearea „avioanelor invizibile”.
Locul 3: Armele Nucleare
De sute de ani teoreticienii militari vorbesc despre o armă atât de groaznică încât nimeni să nu o poată folosi. În sfârşit, toată lumea e de acord că armele nucleare nu pot fi folosite.
Au fost totuşi folosite împotriva oamenilor de două ori. În 1945, SUA a lansat două bombe atomice asupra Japoniei, pentru a sfârşi cel de-al Doilea Război Mondial. „Little boy” („Micuţul”), prima dintre bombe, conţinea uraniu fisionabil, şi la momentul exploziei a trimis o undă de şoc peste Hiroshima, omorând 90.000 oameni. A doua bombă, „Fat Man” („Grasul”) conţinea plutoniu fisionabil, explozia sa ucigând pe loc 35.000 de oameni în Nagasaki.
Deşi marile puteri au creat adevărate stocuri de arme nucleare şi au întreprins numeroase teste, experienţa celor petrecute în Japonia a descurajat folosirea lor. Istoricul Alex Roland, de la Universitatea Duke, consideră că datorită armelor nucleare nu a mai avut loc nicio conflagraţie majoră din 1945, astfel că ele au creat o lume mai paşnică.
Locul 2: Sateliţii de spionaj
Cum te poţi proteja de armele nucleare aţintite asupra ta? Evident, prin spionaj. Este exact situaţia în care s-au găsit SUA şi URSS în timpul Războiului Rece. Ambele deţineau arme nucleare capabile să distrugă orice oraş din orice colţ al lumii în jumătate de oră. Totodată, ambele state aveau rachete nucleare la bordul submarinelor.
SUA a iniţiat programul de spionaj prin satelit Discoverer, care îi permitea să observe viteza cu care sovieticii creau rachetele şi către ce ţinte erau acestea orientate. Discoverer 4, primul satelit cu cameră al SUA, a fost lansat în 1959, dar nu a ajuns pe orbită, însă Discoverer 14 a fost lansat în 1960 şi a transmis imagini. Paranoia era însă reciprocă, URSS având la rândul său sateliţi ce vegheau asupra americanilor.
Sateliţii contemporani de spionaj pot însă face mult mai multe decât simpla prelevare de imagini foto, ei putând colecta semnale telefonice, radio sau de internet.
Locul 1: Sistemul de Poziţionare Globală – GPS-ul
GPS-ul a transformat lumea într-o gigantică şi accesibilă hartă. Departamentul de Apărare al SUA a dezvoltat versiunea americană a sistemului, Navstar GPS, între 1989-1994. Au fost lansaţi 24 de sateliţi principali care emit constant unde radio. Oricine are un receptor care poate prelua undele transmise de sateliţi, îşi poate triangula poziţia.
GPS a devenit unealta supremă a navigaţiei. Un soldat cu un receptor în mână poate naviga în întuneric sau în orice loc necunoscut, fără ajutorul vreunei hărţi.
Unealta de navigaţie s-a dovedit foarte folositoare şi pentru planificarea atacurilor. În momentul în care soldatul purtător de receptor GPS întâlneşte trupele inamice, el poate înregistra poziţia acestora, cu longitudine, latitudine şi altitudine. Trimiţând coordonatele GPS camarazilor săi, un atac poate fi imediat direcționat către poziţiile inamice. Prin abilitatea de a localiza inamicul ascuns, faţa războiului a fost din nou schimbată.
Cel mai bine a ilustrat această schimbare Războiul din Golf, avantajul irakienilor de a lupta pe teren propriu, în deşert, fiind anihilat de GPS, americanii putându-se deplasa lejer, chiar şi noaptea ori în timpul furtunilor de nisip. Mai mult, aceștia ştiau permanent cu precizie locaţia şi poziţionarea inamicului.
Totodată, GPS-ul a crescut precizia atacurilor aeriene. Sateliţii cartografiază ţintele şi ghidează bombele şi rachetele, minimizând pagubele colaterale şi victimele civile.
Desigur, acest top nu include ori epuizează toate tehnologiile militare importante ce au dus la schimbarea cursului istoriei, în bine sau în rău. Merită măcar enumerate și alte tehnologii sau tactici de lupta, precum portavionul sau din ce în ce mai folositele, atât in prezent, dar mai ales în viitor, atacuri cibernetice.
În concluzie, deşi rezultatul final al unui război nu se bazează numai pe tehnologie, niciuna dintre aceste arme nefiind infailibile, tehnologia sigur crește considerabil şansele de izbândă pe câmpul de luptă.
AFLĂ MAI MULT! În ediția de septembrie a revistei Știință & Tehnică îți prezentăm un amplu reportaj despre armele viitorului.
