Un studiu publicat în 2021 a scos la iveală amprente umane străvechi care străjuiesc Parcul Național White Sands din New Mexico. Analizele inițiale au sugerat că aceste urme au fost imprimate în sol în urmă cu 23.000 și 21.000 de ani, fiind cele mai vechi urme fosilizate cunoscute lăsate de oameni în America de Nord. Cu toate acestea, nu toată lumea a fost de acord cu aceste estimări, nu în ultimul rând din cauza tehnicii de datare utilizate. Cu toate acestea, într-un nou studiu, cercetătorii au folosit alte două metode și au ajuns la același rezultat.
S-a acceptat de mult timp că oamenii s-au răspândit în America de Nord la sfârșitul ultimei ere glaciare, după cum demonstrează cele mai vechi unelte cunoscute (tehnologia Clovis), care datează de aproximativ 13 000 de ani și au fost găsite în ceea ce este în prezent statul New Mexico. La acea vreme, retragerea ghețarilor ar fi deschis un coridor în Strâmtoarea Bering. Cu doi ani în urmă, însă, această idee a fost pusă sub semnul întrebării în urma descoperirii în Parcul Național White Sands a unor urme de pași, multe dintre ele făcute de copii, datând de acum aproximativ 23.000 de ani. La acea vreme, acești oameni ar fi evoluat pe un sol umed și nisipos de lângă un lac. Ulterior, sedimentele i-au acoperit încet înainte de a se întări. Apoi, eroziunea i-ar fi scos din nou la iveală. Pentru a obține aceste rezultate, cercetătorii au colectat semințe antice din diferite straturi de sedimente care au crescut pe malurile aceluiași lac în același timp. Măsurând carbonul pe care îl conțineau, ei au stabilit că aceste plante au crescut cu mii de ani înainte de sfârșitul ultimei glaciațiuni, în urmă cu 22.800 și 21.130 de ani.
Nu toată lumea a fost de acord cu aceste rezultate. Anul trecut, un grup de arheologi a subliniat că materialul folosit în primul articol, semințele plantei acvatice Ruppia cirrhosa, datate cu radiocarbon, nu era fiabil. Datarea cu radiocarbon se bazează pe determinarea cantității de carbon 14 prezentă într-un eșantion organic, ceea ce permite estimarea vârstei acestuia prin comparație cu cantitatea de carbon 14 din atmosferă. Cu toate acestea, în cazul plantei acvatice Ruppia cirrhosa, această metodă de datare poate fi înșelătoare din cauza sursei sale de carbon. Spre deosebire de multe organisme care respiră aer, care încorporează carbonul 14 atmosferic în structura lor organică, Ruppia cirrhosa obține din apă carbonul anorganic pentru fotosinteză. Utilizând carbonul dizolvat în apă, această plantă creează molecule organice, al căror carbon este lipsit de carbon-14, deoarece apa nu conține în general acest element în cantități semnificative. Prin urmare, atunci când acest tip de datare este efectuat pe semințele de Ruppia cirrhosa, nivelurile de carbon-14 prezente în aceste semințe pot părea mai scăzute decât ar fi de așteptat pentru probele organice de o anumită vârstă. Nivelurile mai scăzute pot da impresia că proba este mai veche decât este în realitate.
În acest studiu, cercetătorii au sugerat utilizarea unei alte metode, numită luminescență stimulată optic (OSL). Practic, această tehnică face posibilă estimarea timpului scurs de când granulele de cuarț sau feldspat au fost expuse ultima dată la căldură intensă sau la lumina soarelui. În această nouă lucrare, oamenii de știință au făcut exact acest lucru. Ei au descoperit că straturile care poartă amprentele au o vechime de cel puțin 21 500 de ani. Rezultatele au fost prezentate într-un articol publicat în revista Science.
Echipa a izolat și a datat cu radiocarbon trei probe de sol, fiecare conținând 75 000 de grăunțe de polen de conifere din aceleași straturi de amprentă ca și semințele de Ruppia. De data aceasta, știm că aceste plante își obțin carbonul 14 din atmosferă, nu din apa lacului. Și în acest caz, vârstele corespund cu cele ale granulelor de cuarț. Așadar, dezbaterea s-a încheiat. Oamenii au fost într-adevăr prezenți în America de Nord cu cel puțin 21 500 de ani în urmă și, posibil, cu aproximativ 23 000 de ani în urmă, cu aproape 10 000 de ani mai devreme decât se credea anterior.
Aceste descoperiri ne revoluționează înțelegerea istoriei omenirii în America de Nord, nu numai prin amânarea datei sosirii primilor locuitori, ci și prin deschiderea ușii către noi ipoteze privind modalitățile de migrație și adaptare la mediu. Acești primii oameni ar fi trebuit să supraviețuiască în condiții climatice extreme, în timp ce regiunea era încă influențată în mare măsură de ultima eră glaciară. Această cercetare arată că metodele științifice sunt în continuă evoluție, permițând reevaluarea datelor din trecut și oferind o mai bună înțelegere a societăților antice.
