M-am plimbat prin holodeck-ul de la INCAS. Aș putea spune altfel: am călătorit într-un viitor virtual. A fost una dintre acele călătorii surprinzătoare, care este imposibil de uitat. Pot să vă mai spun că preț de o săptămână și ceva, de fiecare dată când mă întâlneam cu un amic, mă apucam să-i povestesc călătoria mea în viitor. Pentru mine ajunsese aproape unicul subiect de discuție. Acum vreau să vă povestesc și dumneavoastră cum a fost vizita mea în lumea viitorului virtual.
Am primit un telefon de la domnul Dr. Ing. Sorin Berbente, directorul de proiect Aero-VR, care îmi propunea să îi fac o vizită. Dorea să îmi arate ce face instalația CAVE (Cave Automatic Virtual Environment – mediu virtual automat [de tip] grotă), pe care eu o numesc, și o voi numi în continuare, holodeck-ul de la INCAS. Am acceptat imediat. Eram foarte curios să văd ce poate face un sistem de realitate virtuală, pe care, până acum, doar mi-l imaginam. Vă reamintesc că holodeck-ul de la INCAS este unul dintre cele mai performante din lume.
În ziua și fix la ora stabilite, m-am prezentat la INCAS. Sorin m-a întâmpinat cu un zâmbet larg și m-a invitat la dânsul în birou. Apoi, și-a cerut scuze și a ieșit puțin să pornească mașinăria. Nu a lipsit mult, s-a întors și mi-a spus că trebuie să așteptăm câteva minute până va porni sistemul. „Nu îl lăsăm să meargă continuu, consumă 16 kW”, mi-a explicat domnia sa. Am discutat un pic despre cum poate fi folosită realitatea virtuală în proiectare, în special în cea legată de domeniul aerospațial, după care, mașinăria ajungând în parametri nominali de funcționare, am intrat în camera holodeck-ului. Mi-am pus ochelarii 3D și, dintr-o dată, a început magia.
Ca un foarte bun regizor, Sorin a organizat un adevărat spectacol pentru mine. Mai întâi, mi-a arătat mockup-ul (macheta) virtual al unui avion. Plutea frumos în aer, în fața ochilor mei, realist, dar fără prea multe detalii. Asta era numai așa, pentru încălzire, pentru intrare în atmosfera realității virtuale 3D. Puteam să dau ocol machetei virtuale, ca și cum era un obiect real. Cu ajutorul unui mic dispozitiv, aflat în mâna sa, Sorin a început să îmi arate cum se pot selecționa și „demonta” (desigur, virtual) diferite componente ale machetei.
Încântător, dar încă nu era fascinant. Așa cum vă spuneam mai devreme, acesta era momentul de familiarizare cu holodeck-ul. „Acum, dați-mi voie să vă arăt altceva: versiunea modernizată a avionului IAR-99”, mi-a spus Sorin. Am avut de așteptat vreo două minute. „Acum, avem un fișier mare, se încarcă întru-n minut și douăzeci de secunde…” mi s-a comunicat. Aveam răbdare, iar în momentul în care avionul a început să plutească în fața mea am scos un strigăt de uimire.
Deși culorile nu erau cele la care mă așteptam, ceea ce vedeam îmi părea cât se poate de real. Am întins mâna și, ca într-un film SF, mâna a trecut prin învelișul avionului. Vedeam în continuare partea care trecuse de înveliș, dar îmi părea stranie, de parcă nu mai făcea parte din corpul meu. „Să intrăm un pic înăuntru”, mi-a sugerat Sorin. Am intrat înăuntru, adică în interiorul avionului virtual. Eram plasat undeva în spatele scaunului de catapultare. Vedeam foarte clar lucrurile dragi mie: componentele din structura de rezistență a avionului, de parcă erau aievea, și nu o simulare în realitatea virtuală.
„Uitați, acum putem face măsurători”. Manevrând dispozitivul din mâna sa, Sorin a marcat, pe rând, două puncte de fixare ale motorului și în fața noastră, într-un dreptunghi colorat, a început să „plutească” rezultatul măsurătorii. „Acum, să scoatem piesa asta”, o comandă rapidă și piesa a fost mutată de la locul ei. Am simțit nevoia să îmi dau cu părerea și am spus că asta ar fi o bună metodă pentru a verifica dacă și cum o piesă poate fi montată sau demontată pe avion. Sorin mi-a dat dreptate.
„Acum, vă rog să faceți câțiva pași înainte”. I-am făcut și dintr-o dată am intrat în motor! Nici nu vă puteți imagina senzația copleșitoare care m-a cuprins. Tot timpul aveam tendința să mă feresc, nu cumva să nu mă lovesc de vreo componentă ascuțită din motor. Așa, mai cu fereală, am parcurs motorul aproape în întregime. Am trecut prin etajul compresor, m-am uitat cu atenție la camera de ardere și la injectoarele de combustibil, am ajuns până la turbină. Totul părea aievea…
Și, ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, a mai urmat ceva. Sorin a luat un scaun, l-a pus în mijlocul camerei și m-a rugat să mă așez pe el. Au urmat câteva reglaje… Avionul se mișca în jurul meu până când am fost plasat în poziția pilotului. Cum să vă spun… a fost o senzație extraordinară, una extrem de realistă. Eram în carlinga unui avion de luptă! Palonierul, manșa, display-urile de pe bord, toate îmi păreau adevărate, și nu virtuale. „Pentru o senzație completă, ar trebui să avem și niște mănuși haptice. Cu ajutorul lor ați putea interacționa cu echipamentele de la bordul avionului. Putem folosi acest tip de simulare pentru a realiza un cockpit optim, adaptat perfect nevoilor piloților”, mi-a explicat Sorin.
Nu vreau să mai lungesc vorba. Cu ajutorul Holodeck-ului de la INCAS, proiectarea avioanelor trece într-o nouă epocă. Inginerii, folosind realitatea virtuală, pot face lucruri care în trecut consumau mult timp. Din start, pot fi eliminate multe dintre inevitabilele erori de proiectare. Practic, au acces la un avion complet, pe care îl pot asambla sau dezasambla, văzând astfel dacă există un acces optim la fiecare dintre componentele lui.
Așa cum spuneam cu o altă ocazie, cu modelul virtual al avionului se poate simula regimul curgerii aerului în jurul avionului, pentru a optimiza parametrii aerodinamici și așa mai departe. Cred că pot să afirm că numai de imaginația inginerilor depinde găsirea de noi utilizări a holodeck-ului de la INCAS.
Sorin m-a purtat în continuare și în alte călătorii prin lumea realității virtuale. Am vizitat centrul de cercetări ECOTECH, al INCAS, amplasat pe vârful unui deal, la Măneciu. Apoi m-am plimbat, tot virtual, prin Baza Experimentală pentru Cercetarea Mediului Atmosferic (BECA), un alt centru de cercetare al INCAS, construit la Strejnic. Despre cele două centre de cercetare, dl. dr. ing. Cătălin Nae, directorul INCAS, declara:
„Investiția în infrastructură și utilizarea acesteia în mod efectiv în proiecte de cercetare la nivel internațional, crearea de centre de excelență pe o tematică definită și parteneriate strategice cu industria reprezintă tendințe clar conturate pe plan european și mondial. Noua bază operațională pe aeroportul Strejnic, precum și Platforma experimentală și de cercetare ECOTECH – Măneciu se înscriu în acest trend, creând un mediu colaborativ de excelență pentru dezvoltări tehnologice și științifice competitive pe plan mondial”.
Impresiile au fost, și de această dată, copleșitoare. Spațiul din interiorul holodeck-ului se dilatase ca prin farmec. De câteva ori, m-am lovit de pereții camerei. O senzație foarte ciudată mi-au dat acești pereți ai lumii reale, din moment ce altfel puteam trece fără probleme prin pereții lumii virtuale. Am fost o vreme dezorientat. Nu vă mai dau alte detalii, pentru că vreau să las loc și pentru cea mai copleșitoare senzație pe care am trăit-o în holodeck.
Sorin mi-a mai arătat ceva. Cu ajutorul unei drone s-a obținut imaginea 3D a unei zone deluroase din apropierea bazei de cercetare de la Măneciu, pe care a introdus-o în holodeck. Era frumos să o vezi, ca și cum ai pluti la sute de metri deasupra ei. „Hai să coborâm la nivelul solului, să ne plimbăm un pic” și imediat am început să coborâm vertiginos. Bănuiesc că Sorin era deja obișnuit cu acest tip de evoluție în realitatea virtuală. Eu cu siguranță nu eram, pentru că am simțit un uriaș gol în stomac (unul foarte real). M-am dat în spate, ușor amețit, încercând să găsesc un perete de care să mă sprijin!
Apoi, am vizitat zona, ne-am deplasat pe teren, de-a lungul unui râu, am văzut cum procesele de eroziune afectează peisajul. „Aceasta este numai o reprezentare a peisajului real. Ar trebui să vă imaginați că pe această imagine 3D putem suprapune și informații geologice, colectate prin teledetecție, care pot fi reprezentate grafic sub diferite culori. Astfel de informații sunt foarte utile pentru multe aplicații. Imaginați-vă, geologii ar avea o interfață cât se poate de intuitivă pentru a studia structura unui teren”, mi-a explicat Sorin.
„Dar haideți să vă mai arăt ceva. Am o mică surpriză pentru dv!”. Și a fost cu adevărat o surpriză, dar nu una mică, ci una mare! În holodeck s-au materializat Babele din Bucegi. „Datele de care am avut nevoie au fost obținute tot cu ajutorul unei drone”. Minutele care au urmat m-au purtat în jurul monumentului natural, pe care l-am putut vedea din unghiuri aproape inaccesibile în lumea reală. M-am așezat pe „pălăriile” Babelor, am trecut printre ele. Le-am putut admira în detaliu structura geologică, ce să mai spun, a fost un zbor fascinant, o explorare într-o realitate virtuală, care m-a făcut adesea să strig uimit: „Vai, cât de frumoase pot fi!”
Cam așa au fost călătoriile mele virtuale în holodeck-ul de la INCAS. După ce ne-am scos ochelarii pentru realitatea virtuală, Sorin m-a invitat în culisele instalației. În spatele pereților translucizi ai holdeck-ului se afla o întreagă minunăție tehnologică.
„Tot ceea ce vedeți, toată instalația care face posibil ceea ce ați văzut mai devreme, a costat circa 1,2 milioane de euro. Este un echipament foarte complex, cum foarte puține există în lume. Uitați, avem patru videoproiectoare (câte unul pentru peretele frontal, pereții laterali și podea) cu rezoluție 4k, care necesită instalații separate de răcire. Ele sunt controlate fiecare de câte un calculator, în total sunt patru, care formează un cluster, care este coordonat de către un calculator master.
Este nevoie de o foarte bună sincronizare a imaginilor, având în vedere faptul că sistemul trebuie să afișeze cel puțin 60 de cadre pe secundă. Așa cum vă spuneam mai devreme, întreg sistemul consumă foarte multă energie, nu numai pentru alimentarea calculatoarelor și videoproiectoarelor, ci și pentru a asigura climatizarea încăperii. Dacă se întâmplă să cadă curentul, atunci automat intră în funcțiune o sursă de energie de rezervă, care este amplasată în curtea institutului”.
Acesta este doar un rezumat al lucrurilor pe care mi le-a povestit cu multă pasiune Sorin. Nu vreau acum să intru în detalii tehnice, pentru că mi-am dorit să evidențiez senzațiile și sentimentele pe care le-am trăit în holodeck-ul de la INCAS, un instrument al viitorului, care va simplifica munca nu numai a inginerilor, dar și a arhitecților, geologilor, geografilor și așa mai departe.
Așa cum vă spuneam mai devreme, numai de imaginația cercetătorilor depinde găsirea de noi utilizări a holodeck-ului de la INCAS. Și încă ceva. Vizita la INCAS mi-a părut foarte scurtă. Dar, de îndată ce am ieșit pe poartă și mi-am aruncat privirea către ceas, mi-am dat seama că trecuseră trei ore! Pentru mine, nu numai spațiul tridimensional a fost virtual, ci și timpul.
