A fost o călătorie foarte lungă și obositoare, cea care m-a purtat către Princeton, Mercer Street, nr 112. La adresa respectivă am descoperit o casă mai degrabă modestă, o casă care nu ieșea cu nimic în evidență față de celelate din oraș. Aici aveam să mă întâlnesc cu omul care a oferit o nouă perspectivă asupra lumii fizice. Sufocat de emoție, cu inima care-mi bătea cumplit de tare, după ce mi-am introdus în buzunarul de la haină carnețelul pe care îl umplusem cu întrebările pe care doream să le pun savantului, carnețel care am citit până în ultima clipă, am apăsat butonului soneriei.
Ușa mi-a fost deschisă de Johanna Fantova, prietena lui Einstein, cea cu care aranjasem detaliile acestei întâlniri. Mi-a zâmbit frumos. Am zâmbit și eu, și în clipa aia am simțit că fața mi-a luat foc. Cu greutate mi-am găsit cuvintele și m-am prezentat, timid și fâstâcit. Pe fața Johanei nu se vedea nici urmă de surpriză, zâmbea, lăsându-mi impresia că sosirea mea este cea mai mare bucurie a ei din ultima vreme.
M-a poftit în casă, direct în biroul savantului. Mi-a spus politicos, cu același zâmbet, că domnul Einstein va veni imediat, ea se duce să mă anunțe. Mi-a mai spus că domnul Einstein și-a manifestat interesul pentru vizita mea și că va veni imediat ce poate, să nu mă supăr dacă va trebui să-l aștept un pic. Nu a așteptat răspunsul meu și a părăsit grăbită camera.
Aveam timp să îmi trag un pic sufletul. Așezat pe un fotoliu, atent să nu ating ceva, priveam spre biroul lui Einstein. Era acoperit cu tot soiul de hârtii, care stăteau acolo, într-o minunată dezordine. Pe peretele din spatele biroului se afla o tablă neagră, care părea a fi ștearsă de curând. Încă se mai vedeau urmele ude ale buretelui. Se aflau acolo și niște rafturi pe care stăteau cuminți o sumedenie de cărți și reviste.
Pentru că așteptarea părea să se lungească, m-am ridicat de pe fotoliu și am luat de pe o măsuță un teanc de fotografii cu Einstein. Le cunoșteam foarte bine din reviste, dar acum, pe suportul hârtiei fotografice, îmi păreau cu totul noi. Aveam senzația că, sub ochii mei, prindeau viață. Nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat, fără să îl aud, în cameră a intrat Einstein. Se mișca încet, ca un om obosit. Văzându-mă cu pozele în mână a zâmbit și, înainte de orice, mi-a spus:
– [Tinere], urăsc pozele cu mine. Uită-te la fața asta a mea. Dacă nu ar fi asta [și cu mâna dreaptă mi-a arătat faimoasa sa mustață], aș arăta ca o femeie!
La capătul acestor cuvinte aproape că a izbucnit în râs. Eu, stânjenit, am lăsat pozele să cadă pe măsuță, în timp ce mă ridicam respectuos în picioare. Johanna Fantova, care-l însoțea, a zâmbit și ea, după care m-a prezentat. I-a spus lui Einstein că sunt jurnalist de știință, că vin din România și că am pregătire inginerească. Einstein s-a îndreptat către mine, mi-a strâns cu putere mâna dreaptă, în timp ce îmi spunea:
– [În vremea în care eram foarte tânăr] aș fi putut să devin [și eu] inginer, dar gândul că aveam să îmi cheltuiesc energia creativă cu scopul a realiza lucruri practice pentru viața de zi cu zi, încercând astfel să câștig cât mai mulți bani, îmi părea de-a dreptul insuportabil.
Atmosfera se destinsese dintr-o dată. Inima a început să îmi bată normal. I-am spus că nu m-ar fi deranjat să-mi câștig banii profesând ingineria. De vină este doar soarta, care mi-a îndreptat pașii către jurnalism. Einstein mi-a făcut semn să mă așez pe fotoliu, iar el s-a îndreptat către scaunul din spatele biroului. După ce s-a așezat, înainte de a-i putea pune vreo întrebare, Einstein mi-a spus:
– [Nu te supăra pe mine. Vreau să îți imaginezi ceva.] Într-o dimineață vine la tine un reporter și îți cere prietenește părerea despre domnul N. […] Imediat descoperi că nu ai nici o scăpare. Dacă nu spui nimic, atunci omul va scrie: ”Am cerut informații de la unul dintre cei mai buni prieteni ai domnului N. Acesta a evitat, cu prudență, să ne răspundă. Concluziile le lăsăm cititorului.” Cu adevărat nu ai scăpare.
Să zicem că alegi să răspunzi că ”domnul N este un om vesel, sincer și iubit de către prietenii lui. El găsește partea bună în orice i de întâmplă. Muncește cu sârg, dedicându-și toată energia locului său de muncă. Este devotat familiei și lasă tot ceea ce posedă la îndemâna soției sale.” Versiunea reporterului: ”Domnul N nu ia nimic în serios, și are talentul să se facă plăcut, dar pe care îl cultivă prin lingușiri. Este sclavul locului de muncă și nu mai are timp pentru alte lucruri. Își răsfață soția și este la degetul ei mic…” […]
Prietenul tău va citi în ziarul de a doua zi dimineață textul reporterului, asemănător cu cel de mai sus, iar furia împotriva ta nu va cunoaște margini, oricât de simpatic și binevoitor ar fi. […] Spune-mi cum să fac ca să nu ajung într-o asemenea situație, și îți voi urma sfatul.
I-am spus că nu fac parte din acea de categorie de reporteri, care pare că nu va dispărea niciodată. Nu am ce sfat să îi dau, dar îi pot garanta că niciodată nu am căutat senzaționalul cu orice preț. Eu cred că știința totdeauna va cuprinde în ea și extraordinarul, nu trebuie să mai adaug nimic.
Același lucru este valabil și pentru oamenii de știință. Nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Am să consemnez cu grijă toate raspunsurile pe care mi le va da. În acest timp am vazut, cu coada ochiului, într-un colț al camerei, faimoasa sa vioară, pentru care știam că nutrește dintodeauna o mare pasiune. Am îndrăznit să îl întreb:
– Îmi place vioara dv, domnule Einstein. Vă oferă inspirație pentru a desluși Universul?
– [Știi? Știința și arta au ceva în comun.] Ce au în comun experiența artistică și cea științifică? Acolo unde lumea încetează să mai fie scena speranțelor personale, dorințelor, voinței proprii, acolo unde se confrunră creaturi libere, admirând, întrebând, văzând; acolo se află atât domeniul artei, cât și cel științei. Facem știință atunci când reconstruim în limbajul logic ceea ce am văzut și experimentat. Facem artă atunci când comunicăm prin forme ale căror conexiuni nu sunt accesibile conștientului, dar le recunoaștem intuitiv ca având o anume semnificație. Cele două au în comun iubirea devotată, aflată mai presus de sine, eliberată de voința proprie.
– Cum v-ați caracteriza, domnule Einstein?
– În multe dintre momentele mele de luciditate mă văd ca pe un struț, care și-a îngropat capul în nisipul deșertului, pentru a nu mai percepe pericolul. Astfel îmi creez o lume mică, numai a mea și… dintr-o dată, în mod miraculos, mă simt mare și important, întocmai ca o cârtiță în propriul său tunel.
– Cum vedeți lumea domnule Einstein? Cum vi se pare lumea asta în care trăim?
– Trăim într-o lume bogată în minți luminate, iar noile invenții ne ușurează semnificativ viața. Putem traversa mările și putem scuti oameni de muncile fizice grele [cu ajutorul mașinilor]. Am învățat să zburăm și putem trimite mesaje în toată lumea, fără nici o dificultate, prin intermediul undelor radio. Totuși… producția și distribuția bunurilor este complet dezorganizată, astfel încât fiecare dintre noi trăiește cu teama de a fi eliminat din ciclul economic și astfel să nu mai poată ajunge la ele.
Mai mult decât atât, oameni care trăiesc în țări diferite se ucid unii pe alții la intervale neregulate de timp și astfel, oricine se gândește la viitor, trăiește cu spaimă. Acest lucru vine din faptul că inteligența și caracterul maselor sunt incomparabil mai scăzute decât inteligența și caracterul celor puțini care produc ceva de valoare pentru comunitate.
– Mă iertați domnule Einstein, dar nu am să fiu niciodată de acord cu o parte dintre cuvintele dv. Nu cred că masele de oameni sunt lipsite de inteligență. De acolo, dintre oamenii obișnuiți ai planetei, se ridică acele spirite mari, care vor face ca lumea în care trăim să devină una mai bună. Lumea viitorului, așa cum o văd eu, va fi cu siguranță una mai bună, tocmai datorită acestor oameni care, așa cum ați făcut și dv, reușesc să ofere o nouă imagine a lumii…
– [Tinere, nu te avânta, nu este nevoie să începi un discurs. Nimic nu se va putea schimba cu adevărat până când nu vom avea o altfel de școală.] Eu mă opun ideii că școala ar trebui să transmită direct cunoștințe speciale, care să fie mai apoi folosite în viață. Problemele cu care ne confruntăm de-a lungul vieții sunt mult prea complexe și rezolvarea lor nu poate fi învățată pe băncile școlii. Îmi displace și ideea ca [elevii] să fie tratați ca niște obiecte.
Școala ar trebui să aibă drept scop dezvoltarea armonioasă a tânărului, și nu transformarea lui într-un specialist. Cred că acest lucru este valabil chiar și pentru școlile tehnice, care formează elevii pentru domenii clare. Trebuie pus accentul pe dezvoltarea capacităților de gândire critică independentă, și nu pe dobândirea [unui volum mare] de cunoștințe speciale. O persoană care stăpânește cunoștințele fundamentale din domeniul său și care a învățat să gândească independent, cu siguranță își va putea găsi mai ușor drumul, și se va adapta mai ușor la schimbări, decât o persoană care dobândit doar cunoștințe detaliate.
Vreau să subliniez că ceea ce spun acum, într-o formă oarecum categorică, nu se bazează pe nimic altceva decât pe propria mea experiență, pe care am dobândit-o atât ca elev, cât și ca profesor.
[Aș mai adăuga ceva, referitor la profesori.] Într-o societate sănătoasă, orice activitate utilă trebuie să fie recompensată, astfel încât să permită un trai decent. Practicarea oricărei activități utile din punct de vedere social oferă anumite satisfacții, dar ele nu ar trebui considerate ca făcând parte din salariu. Un profesor nu își poate folosi propria sa satisfacție pentru a își hrăni copii.
– A gândi critic nu înseamnă altceva decât a gândi rațional. Credeți că rațiunea ar fi o soluție pentru a rezolva marile probleme ale omenirii?
– Avem o experiență dureroasă, din care am învățat că gândirea rațională nu este suficientă pentru a rezolva problemele cu care ne confruntăm în viața socială. Rezultate extraordinare ale cercetării științifice au avut adesea consecințe tragice pentru omenire. S-au inventat lucruri spectaculoase care, pe de o parte, eliberează omul de muncile istovitoare și îi fac viața mai ușoară iar, pe de altă parte, îl transformă într-un sclav al tehnologiei.
Am creat și mijloacele pentru distrugerea în masă a oamenilor. […] Iar cel mai tragic lucru este că în timp ce omenirea produs mulți cercetători valoroși în domeniul științei și tehnologiei, nu am reușit să găsim soluții potrivite la conflictele politice și tensiunile economice care ne afectează viața.
– Domnule Einstein, îmi puteți spune ce este adevărul pentru dumnevoastră? Există mai multe feluri de adevăruri?
-Este greu de dat o definiție precisă sintagmei ”adevăr științific”. Chiar și înțelesul cuvântului ”adevăr” variază, în funcție de concordanța sa cu date rezultate obținute experimental, cu propoziții matematice sau cu o anume teorie științifică. [Aș mai adăuga că] ”adevărul religios” nu are semnificație pentru mine [bănuiesc că aceste două tipuri de adevăruri te interesează în mod deosebit].
[Vezi tu,] cercetarea științifică are calitatea de a reduce credințele în suprestiții, prin încurajarea gândirii critice a oamenilor, ajutându-i să vadă lucrurile în termeni de cauză și efect. Desigur, și aceasta este o convingere, oarecum asemănătoare cu sentimentul religios, dar raționalitatea și încrederea în inteligibilitatea lumii se află în spatele tuturor teoriilor științifice importante.
– Ce este știința?
– [Să știi tinere că] știința nu este nimic altceva decât o rafinare a gândirii din viața de zi cu zi. [Tocmai de aceea ți-am vorbit de mai multe ori despre gândirea critică.] Gândirea critică a fizicianului nu poate fi restrânsă numai la examinarea conceptelor din propriul său domeniu de studiu. El nu ar putea face nimic, dacă nu ar ține seama de o problemă mult mai dificilă, cea a analizei naturii gândirii din viața de zi cu zi.
Viața noastră psihologică este plină de experiențe senzoriale, imagini care se succed rapid, sentimente etc. În contrast cu psihologia, fizica se mărginește la studierea experiențelor senzoriale și la ”înțelegerea” conexiunilor dintre ele. În viața de zi cu zi, chiar și conceptul de ”lume exterioară reală” se bazează exclusiv pe impresiile noastre senzoriale.
[Să încerc să o spun și un pic altfel.] Știința este încercarea de a aduce ordine în diversitatea haotică a experiențelor noastre senzoriale, cu ajutorul unui sistem logic de gândire. În acest sistem experiențele trebuie corelate cu o structură teoretică, astfel încât această corelare să fie unică și convingătoare. Experiențele senzoriale sunt subiective, iar teoriile care le interpretează sunt elaborate de oameni. De aici apare necesitatea unui extrem de dificil proces de adaptare.
Ipotezele, niciodată complete, niciodată finale, sunt puse la îndoială, sunt supuse în permanență verificărilor. Calea prin care știința își elaborează conceptele nu diferă fundamental de [elaborarea conceptelor din] viața de zi cu zi. Diferă doar printr-o definire mai precisă a lor și o descriere mai bună a concluziilor, o alegere mai bună a materialului experimental și o mare economie logică. În ultimă instanță [știința] face efortul de a reduce la minimum numărul de concepte și axiome independente logic.
– Și teoria relativității?
– [Bănuiesc că nu vrei să îți explic acum teoria relativității. Nici nu am să fac asta, deoarece sper că ai scris despre ea în repetate rânduri. Vreau, în schimb, să îți spun altceva, vreau să îți fac o precizare importantă, un lucru pe care unii îl uită.] În ceea ce privește teoria relativității vreau să [îți] atrag atenția că [nici măcar la origine] nu a fost o teorie speculativă.
Ea este rezultatul dorinței de a obține o teorie care să se potrivească foarte bine cu faptele. Ea nu este rezultatul unui act revoluționar ci continuarea firească a unei linii veche de secole. Modificarea unor noțiuni legate de spațiu, timp, mișcare, considerate până de curând ca fiind fundamentale, nu a fost arbitrară. Ea a fost condiționată de faptele observate.
– Primiți scrisori de la oameni obișnuiți, care vă propun teorii revoluționare?
– Sunt un adevărat magnet pentru tot soiul de oameni excentrici și [să știi] îmi se par foarte interesanți. Sunt pasionat să încerc să le înțeleg modul de gândire. Îmi pare sincer rău pentru ei, și de aceea încerc să îi ajut.
– Ați revoluționat știința, domnule Einstein. În numai câțiva ani, ați reușit să modificați fizica din temelii. Care este secretul dumneavoastră? Aveți vreunul?
– Nu am nici un secret. Pur și simplu sunt un om extrem de curios.
– Aveți câteva cuvinte pentru cititorii revistei Știință și tehnică?
– [Vreau să le spun doar atât.] Imaginația este mult mai importantă decât cunoașterea. Cunoașterea este limitată. Imaginația [te ajută] să cuprinzi întreaga lume.
Aici s-a încheiat interviul meu cu Albert Einstein. Am mai discutat preț de câteva minute, dar savantul m-a rugat să nu transcriu această parte a conversației. I-am promis discreția mea, și mă țin de cuvânt.
Notă.
Pentru scrierea acestui interviu (imaginar) am folosit ca surse de documentare trei cărți:
”Ideas and Opinions by Albert Einstein” (Crown Publishers. Inc., 1954)
”The Ultimate Quotable Einstein” (Princeton University Press, 2010)
”The Einstein Almanac” (Calaprice, Alice; The Johns Hopkins University Press).Pentru adaptarea textului am introdus, între paranteze pătrate, propriile mele cuvinte.
