Cu o temă arhibătută, dar încercând să amestec în ecuaţie Viitorologia, mă prezint în faţa Domniilor Voastre, digi-cititorii de S&T, cu câteva date, ceva extrapolări ale unor tendinţe, dar şi cu unele soluţii, veţi vedea, originale din cale-afară.
Ei bine, consumul mondial de petrol – chiar ieftin, cum e în clipa de faţă – va creşte iraţional în deceniile următoare. Un model UNESCO a preluat tendinţele, a evaluat situaţia mondială, cu marile puteri China şi India tinzând şi ele (2,4 miliarde de suflete!) spre consumism şi a anticipat, matematic, o creştere cu cel puţin 47% spre 2030. Implicând scumpiri inevitabile ale petrolului şi gazului pe această planetă drogată cu hidrocarburi, cum foarte bine spunea un foarte detestat om de stat.
Sar peste alte cifre – ele vă sunt flututare mereu de Casandrele pesimiste de care cultura Terrei nu duce lipsă – şi încerc să vă povestesc ce au în minte indivizii Homo faber, inginerii Pământului, atunci când calculează viitorul pentru peste 8 miliarde de pământeni, adică pentru anii (Doamne, cât de apropiaţi!) 2030 – 2040.
Programul ”Pelamis”
Prima tehnologie, cu rezultate aparent nesemnificative în următorul deceniu – dar demne de luat în seamă pentru ţările cu ieşire la mare, mai ales la mări învolburate – este programul „Pelamis”. Are la bază o invenţie a inginerului Richard Yomm şi se aplică, experimental, pe coastele bătute de valuri ale Portugaliei, Irlandei şi Scoţiei.
Un val poate avea avea o putere de 70 kilowaţi, a calculat Yomm – şi dacă exploatăm curenţi de aer, de ce n-am face-o şi cu cei marini, s-a întrebat inventatorul, ştiind că apa este de 830 de ori mai densă decât aerul. Aşa că a construit un fel de „pompe”, alcătuite din receptoare orizontale şi verticale care, bătute de valuri, traduc impactul cu valul în curent electric folosind giroscoape inteligente şi, fireşte, clasicele circuite rotor-stator.
Staţia pilot de lângă insula Orkney foloseşte 40 de „Pelamis”-uri, întinse pe 150 de metri, fiecare segment însemnând un cilindru de 24 metri lungime, cu diametrul de 3 metri şi furnizând 750 kw. Iar în sisteme mari, au anunţat „Pelamis”-iştii, 40 de asemenea centrale mareo-motrice pot furniza energia pentru nevoile a 20.000 de locuitori, adică pentru unul dintre zecile de mii de orăşele de coastă. Şi asta fără a arde nimic, şi, bineînţeles, fără a „scuipa” CO2 în atmosferă.
Applied Plasma Technologies
A doua ideee este legată de „Applied Plasma Technologies”, o combinaţie de universitari, ecologi şi energeticieni care îşi propun să debaraseze oraşele de gunoaie folosind reactoare cu plasmă, în care tot ce produce un oraş ca deşeu organic poate fi procesat prin cracarea moleculelor, obţinându-se gaz metan şi un reziduu utilizabil în construcţii.
Tehnologia este rentabilă pentru oraşele mari, ne-au asigurat tehnologii care ne-au vizitat cu câţiva ani în urmă – am chiar făcut demersuri la vremea respectivă atât la Primăria Capitalei cât şi la Preşedenţia României, fără nici un folos, gropile de gunoaie ale Bucureştiului sunt şi acum (vezi înspăimântătoarea groapă de la Glina!) o problemă nerezolvată.
Tehnologia lui Brian Appel
A treia idee pe care v-o prezint a apărut ca urmare directă a creşterii demografice şi a gustului din ce în ce mai crescut pentru proteine, pentru că, nu-i aşa, oamenii vor să trăiască mai bine. Este o tehnologie inventată de inginerul american Brian Appel, pe care omul nostru a aplicat-o pe lângă un uriaş abator de păsări (apropo de mult-discutatul PROTAN de la noi, iată soluţia…).
Timp de cinci ani – deci materie primă din belşug – deşeurile abatorului Con Agra au drumul instalaţiilor lui Appel, au fost măcinate până la dimensiuni milimetrice şi, în turnuri perfect etanşe, cu un ingenios joc de presiuni şi temperaturi (exploatând Legile Gay-Lussac şi Boyle-Mariotte) au fost pur şi simplu transformate în petrol. Cum? De ce?
Pentru că Brian Appel a refăcut în tehnologia sa ceea ce natura a realizat în mii de ani, grăbind însă procesele! Astfel că din 290 tone resturi animale instalaţia cu pricina obţine 500 de barili de petrol (ca să ne convingă, Appel supralicitează: din corpul unui om cântărind 70 kg, eu aş putea scoate 16 litri petrol…).
Ieşiţi acum din pagină, vă rog, şi gândiţi-vă la miliardele de animale sacrificate de cei aproape 6 miliarde de Homo sapiens mâncători de carne – şi veţi înţelege de ce tehnologia americană trebuie luată în seamă.
Din cărbuni, gazolină
Ultima idee pentru acest moment (dar invit cititorii să colaboreze la completarea unui inventar al tehnologiilor energetice neconvenţionale): transformarea cărbunelui în gazolină. Care s-a şi făcut cu mare succes la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când chimiştii Germaniei naziste, după ce tot petrolul României fusese „supt”, au trebuit să inventeze – sub ameninţarea pistolului – un combustibil pentru tancuri.
L-au şi inventat, tehnologia a fost uitată pentru o vreme, dar sunt acum toate şansele ca ea să fie dezvoltată, îmbunătăţită şi aplicată pe scară largă la două dintre economiile emergente, cea a Chinei (cu mari zăcăminte de cărbune) şi cea a Indiei. Personal am asistat la un Forum European de Ştiinţă la o surprinzătoare expunere a unor chimişti japonezi şi sud-coreeni privind transformarea unor mine de cărbune închise din China (!) în fabrici de gazolină şi gaz metan. Deci o colaborare inginerească dincolo de politică…
ELCAT
Închei cu o ştire bună pentru ecologi şi pentru curăţenia planetei: tehnologia care poartă numele ELCAT încearcă şi transformarea bioxidului de carbon în benzină! Se lucrează la universităţile din Messina (Italia), Patras (Grecia), Strasbourg (Franţa) şi la Institutul „Fritz Haben” din Germania.
În mare, proiectul înseamnă extragerea carbonului din CO2, se antrenează reacţia lui cu hidrogenul, iar folosind catalizatori ultrafini – e drept, cu consum mare de energie – se generează molecule C6 (benzen), C7 (toluen) şi C8 (dimetil benzen). Este, fireşte, o tehnologie foarte costisitoare, dar pe care, cred eu, urmaşii noştri o vor aplica atunci când, prin 2030 – 2040, vor simţi că se sufocă…
