Ce aventură a fost drumul meu către Milano! Poate va veni vreodată vremea să o transform în cuvinte, pe care să le aștern pe hârtie. Norocul meu a fost ajutorul nesperat pe care l-am primit de la negustorii genovezi din Constanța. În schimbul a numai unei pungi cu galbeni mi-au făcut rost și de un firman, care mi-a ușurat drumul prin teritoriile stăpânite de otomani, semnat de însuși sultanul Baiazid al II-lea! Nu am decât cuvinte de laudă pentru ajutorul pe care mi l-au dat negustorii genovezi. Aceștia au avut o grijă frățească de mine, pe tot drumul întortocheat pe care l-am avut de parcurs, atât pe mare cât și pe uscat, până în Italia. Nu pot decât să le fiu extrem de recunoscător pentru ajutorul pe care mi l-au dat.
Dar tot efortul acesta a meritat din plin. Am văzut frumuseți uimitoare pe tot drumul meu. Nu am nici cea mai mică putere să le descriu. Pot să vă spun doar că, uneori, nici nu mai puteam respira, copleșit fiind de atât de mare frumusețe. Am văzut și mizerie, multă, foarte multă mizerie dar, așa cum mi se întâmplă adesea, parcă ochii mei se închideau, parcă mă grăbeam cu uitarea, iar aceste urâțenii nu mi-au rămas deloc în minte.
Și cum ar fi putut să îmi rămână în minte urâțenia, după ce pașii m-au purtat către tot felul de alcătuiri minunate, cum ar fi castelul Sforza, care se încă se mai refăcea după ce a fost distrus în 1447. Nu întâmplător pomenesc de el. L-am vizitat, însoțit fiind de negustorul Gagliardi, cel de care a avut un rol decisiv pentru întâlnirea care a urmat. Nu știu cum, dar acest Gagliardi aflase despre firavele mele încercări de a consemna pașii către înțelegerea Universului. Însoțit de el am putut să văd frescele din castel, a căror vopsea aproape nu se uscase. Și fresca aceea a lui da Vinci, din Sala delle Asse, în care era zugrăvită o grădină ca a paradisului… Vai, cât mi-ar fi plăcut să rămân acolo pentru totdeauna… dar nu despre oglindirea frumuseții în inima mea vreau să vă povestesc, cum nu am vrut să vă povestesc nici despre incredibilele mele aventuri.
Scopul acestor însemnări este cu totul altul. Căutam un anume om, unul care, într-o formă oarecum idealizată, ar putea reprezenta modelul omului perfect. Unul care stăpânea arta ca nimeni altul în vreme sa. Un om care, în același timp, era un inginer fără de seamăn și care încerca să împingă înainte știința, ce abia se năștea în vremea sa, în forma pe care o cunosc cititorii din secolul XXI. Și, mai mult decât atât, lucrul care mai impresionat mai mult decât orice, această ființă a Pământului încerca să viseze zborul. Acum știți despre cine este vorba. Numele acestui om era Leonardo da Vinci.
Nu m-am întâlnit cu Leonardo acolo, în Salla delle Asse. Nici nu îmi doream asta. Fresca lui m-ar fi copleșit de-a dreptul (știam asta mai înainte de a pleca la drum, de la cei care au avut bucuria să o vadă înaintea mea) și nu aș mai fi putut purta o discuție cu el. Aranjasem cu negustorul Gagliardi o întâlnire la un han din apropierea orașului Milano.
Am fost nevoit să îl aștept câteva ore, maestrul da Vinci binevoind să întârzire. Noroc cu vinul acela negru și uleios de la han, ce părea făcut din struguri culeși din grădina zeilor, căci el m-a ajutat să îmi pară că timpul a trecut foarte iute.
Atunci când a intrat în han, da Vinci îmi părea ca sosit dintr-o altă lume. Nu știu cum să vă zic, avea un soi de măreție firească. S-a așezat la masa mea, mi-a spus că este încântat să întâlnească pe cineva venit din depărtări, din locuri abia dacă auzise. M-a întrebat dacă aș fi de acord ca, în timp ce discutăm, să mâncăm ceva. Am fost de acord și, în plus, am comandat și o bărdacă din vinul acela bun, despre care aveam să constat că este un bun dezlegător pentru discuții.
Fără să-l mai întreb eu ceva, după ce s-a uitat gânditor în jur, a început el discuția, pe care am notat-o cu sârguință pentru voi. Aproape în șoaptă, mi-a spus:
– [Uită-te la] formele astea, la culorile astea. Fiecare parte a Universului este concentrată într-un singur punct, iar acest punct este un lucru minunat… O, ce minunat… necesitatea aceasta uimitoare, care face ca fiecare efect să fie rezultatul unei cauze directe, pe drumul cel mai scurt… Asta este un miracol.
Vă spun de pe acum, uneori nu prea îl înțelegeam pe maestru, deși cuvintele lui mă fascinau, și asta nu era din cauza vinului. Voiam să îl înțeleg mai bine așa că l-am întrebat:
-Maestre dragă, sunt preocupat de căutarea adevărurilor Naturii, știu că tu încerci asta, tu cum cauți adevărul? Mintea noastră îl poate desluși cumva?
-[Prietene venit de departe, să știi că] nu există vreo experiență umană care să poate fi numită știință, dacă nu se poate demonstra matematic. Și dacă tu [ai vrea să] spui că științele care încep și se termină în minte sunt adevărate, să știi că nu ai dreptate din mai multe motive. În primul rând pentru că în astfel de discursuri ale minții experiența este eliminată, iar fără experiență nu există nici o certitudine.
-Maestre, nu te supăra, dar același lucru îl susțin și eu. Nu știu… Ai citit scrisorile pe care ți le-am trimis? (Maestrul da Vinci mi-a făcut semn că nu citise nimic din ceea ce am scris eu.) Experimentul ne ajută să găsim certitudinea, spui tu. Există vreo regulă simplă pentru cel ce experimentează, pe care ai putea să mi-o împărtășești?
-Pentru a deduce o regulă generală trebuie să repeți experimentul de două sau trei ori, ca să vezi dacă obții aceleași rezultate. [Îți spuneam mai devreme despre știință și matematică. Există unii care nu sunt de acord cu ideea că știința trebuie să se sprijine pe matematică.] Cei ce blamează suprema certitudine [oferită] de matematică trăiesc în confuzie și nu vor fi niciodată capabili să reducă la tăcere contradicțiile sofiștilor, care produc o veșnică gălăgie.
-Ce este știința pentru tine, maestre?
-Știința este discursul minții, care își are originea în principii fundamentale, dincolo de care nu mai există nimic în Natură. […] [De exemplu, cum bănuiesc că îți place ție, iată o analogie:] în geometrie pornim de la suprafața corpurilor, care își are originea în linie, dar pentru noi asta nu este de ajuns [nu am ajuns la principiul fundamental], deoarce linia este alcătuită din puncte, iar punctul reprezintă cea mai mică parte a lucrurilor. Astfel punctul reprezintă principiul fundamental în geometrie, și nimic nu poate exista atât în Natură, cât și în mintea umană, dincolo de punct. (Apoi, a continuat, parcă pentru sine, vorbind aproape în șoaptă, cu pauze lungi, încât a trebuit să îmi încordez auzul.) Cunoașterea care rezultă din experiment este numită mecanică; cea care se naște în minte este numită știință; iar cea care începe prin a fi știință și se materializează în meșteșug este numită semimecanică. Dar eu cred că este o mare eroare ca știința să nu fie vlăstarul experienței, care este mama certitudinii […]. Dacă ne îndoim de tot ceea ce este perceput de simțuri, atunci nu ar trebui să ne îndoim și mai mult de ceea ce este contrar simțurilor, cum ar fi existența lui Dumnezeu, a sufletului și de lucruri asemenea, care sunt aflate constant în litigiu și dispută?..
-Timpul… Maestre, tu crezi că timpul face parte din noțiunile fundamentale care ar trebui să stea la fundamentul științei?
-Deși timpul face parte din cantitățile continue, fiind indivizibil și imaterial el nu se încadrează în totalitate din domeniul de aplicare a geometriei […] dar este în acord cu primele sale principii, care sunt punctul și linia. Un punct, în timp, poate fi clipa, iar linia [tot în timp] ar putea fi o anumită durată. La fel cum punctul se află la începutul și la sfârșitul unei linii, și la fel cum linia poate fi divizată la nesfârșit […] la fel poate fi divizat și un interval de timp.
-Și calea către știință, care este acea cale? Cum pot dobândi știința, maestre?
-[La întrebarea asta ți-am răspuns mai devreme, dar poate nu ai înțeles bine. Hai să îți mai dau un exemplu.] Știm cu siguranță că, într-o singură clipită, putem cuprinde cu vederea nenumărate forme dar, cu toate acestea, distingem doar un singur obiect la un moment dat. […] Uite, coala asta de hârtie. Îți dai seama instantaneu că este plină de diferite litere, dar nu nu poți înțelege dintr-o dată semnificația lor. Va trebui să le parcurgi pe rând, cuvânt cu cuvânt și linie cu linie, pentru pentru a le înțelege semnificația. La fel, pentru a ajunge în vârful unei clădiri, trebuie să o urci treaptă cu treaptă, altfel nu vei ajunge niciodată acolo, sus. Prin urmare, dacă vrei să stăpânești această artă, dacă vrei să atingi să ajungi la cunoașterea formelor și obiectelor, va trebui să începi prin studierea detaliilor și să nu treci mai departe, până nu le stăpânești bine. Dacă vei face altfel, îți pierzi timpul […] Ține minte, [cunoașterea] se dobândește cu răbdare […]
(După ce a spus aceste cuvinte, s-a așternut tăcerea între noi. Simțeam că, măcar pentru o vreme, nu trebuie să-l mai întreb nimic pe maestrul Leonardo da Vinci, care rămăsese pe gânduri. Am stat așa, cuminte, preț de câteva minute. Dintr-o dată și-a îndreptat privirea către mine și mi-a spus, pe un ton cât se poate de hotărât:)
-În mod greșit oamenii se plâng de experiențe, pe care ei le acuză cu furie de falsitate. (În acest moment privirea i s-a îndepărtat de la mine și a început să se răstească, parcă, la un personaj imaginar.) Lasă experimentul în pace și plânge-te de propria ta ignoranță, care te conduce, prin dorințe deșarte și prostești, către lucruri care nu sunt în puterea ta și către acuzația de falsitate [a experimentelor]. (Dintr-o dată glasul lui Leonardo a devenit calm, iar privirea i s-a îndreptat către mine.) În mod greșit oamenii se plâng de experiențe, în loc să se învinovățească de [propriile lor] demonstrații false și mincinoase.
Doream să schimb un pic subiectul. Aveam o curiozitate. Știam că în vremea la acea vreme Copernic nu își publicase fabuloasa sa teorie heliocentrică, încă nu fusese tipărită ”De revolutionibus orbium coelestium”. Dar bănuiam că ideile lui Copernic deja începeau să se răspândească în Europa.
-Nu te supăra maestre. Cum îi stă Pământului ca centru al Universului?
Leonardo mi-a zâmbit oarecum misterios. Apoi s-a aplecat spre urechea mea și mi-a spus în șoaptă:
-Pământul nu este în centrul orbitei Soarelui, nici în centrul Universului, ci în centrul elementelor care îl însoțesc și cu care este unit. Cineva care ar sta pe Lună, atunci când Luna și Soarele se află deasupra noastră, ar vedea Pământul, cu elementul de apă, la fel cum vedem noi Luna [de pe Pământ].
Nu am mai insistat asupra acestui subiect. Oricum, doream să aflu ceva despre extraordinarele lui invenții.
-Maestre, a ajuns până la mine vestea că ai în minte lucruri minunate, mașinării dincolo de imaginația omului obișnuit…
-[Nu încerca asta, nu încerca să mă măgulești!] Deși ingeniozitatea umană poate concepe diverse invenții, care […] să răspundă unui anumit scop, ea nu va putea descoperi niciodată invenții mai frumoase, mai simple și mai practice decât cele create de Natură. În invențiile Naturii nu lipsește nimic, și nimic nu este de prisos.
-Nu încerc să te măgulesc maestre, departe de mine acest gând! Ai încercat să faci mașinării pentru zburat. Știu bine asta. Dacă Natura face cele mai simple, cele mai frumoase și cele mai practice invenții, bănuiesc că ai încercat să deslușești taina zborului păsărilor…
-[Desigur, am încercat și asta.] Pasărea este un instrument care se supune legilor matematicii, iar omul poate reproduce toate mișcările acestui instrument. Dar el nu poate obține forța necesară. Poate obține doar echilibrul. Astfel, pot spune că unui astfel instrument construit de om îi lipsește sufletul păsării. […] Fără îndoială, spiritul din scheletul păsării se potrivește mai bine decât spiritul omului (care are un schelet diferit) mai ales în mișcările insensibile, care duc la echilibru. […] Pentru a înțelege mișcările păsărilor în aer, trebuie, înainte de orice, să cunoaștem vânturile, pe care le putem înțelege prin mișcările apei. Această cunoaștere este pasul care ne ajută să înțelegem ființele care zboară prin aer și vânt. [Am mai remarcat ceva interesant.] Articulațiile aripilor păsărilor au fost concepute atât de ingenios de către natură, astfel încât să le ofere o flexibilitate convenabilă pentru a canaliza elanul direct care apare în timpul zborului rapid. [Natura] a găsit că este mai practic să miște o mică parte a aripii în timpul zborului, decât să miște întreaga aripă.
-Maestre, nu vreau să te întreb despre mașinăriile tale de luptă. Dar am auzit că ai găsit calea prin care omul poate sta sub apă…
-[Da acum știu] cum, cu ajutorul unei mașini mulți oameni pot rămâne un anumit timp sub apă. [… Dar] nu voi publica și nici nu voi divulga aceste lucruri din cauza naturii diavolești a omului, care ar putea să o folosească pentru asasinate și pentru a distruge și scufunda nave, împreună cu oamenii de la bord.
În ciuda acestor cuvinte, Leonardo da Vinci, care nu mai putea păstra un secret după ce se îndestulase cu vinul despre care vă vorbeam mai devreme, a început să îmi turuie despre tot soiul de mașinării distrugătoare, inclusiv despre ideea lui de mașină cu care oamenii ar putea rămâne un timp sub apă. Mi-a vorbit, cu multă pasiune, cam două ore, fără ca eu să îl pot opri cu vreo întrebare. Apoi a tăcut brusc. Își dăduse seama că a spus prea multe. Înfricoșat de soarta omenirii, dacă mașinăriile lui ar prinde viață, m-a rugat insistent să îi păstrez secretul. În schimbul tăcerii mele, mi-a promis că îmi va face portretul și, imediat, a scos o bucată de hârtie și un cărbune. I-am spus că nu îmi stă în fire să dezvălui tainele ce îmi sunt încredințate. Apoi, în timp ce el desena, ne-am continuat discuția.
La despărțire Leonardo da Vinci, alături de desen, mi-a dăruit și o întrebare, care să mă însoțească în drumul către casă. ”De ce percepem lucrurile mai bine în vis, decât atunci când ni le imaginăm, treji fiind?”
