Primul film din „Războiul Stelelor”, „O nouă speranţă”, lansat în anul 1977, a creat o adevărată revoluţie în generaţii întregi de iubitori ai SF-ului si nu numai. O revoluţie care a fost reconfirmată și dusă mai departe în celelalte filme. Sabia laser, navetele zburătoare, roboții și multe alte tehnologii ne-au fascinat iremediabil și ne-au (re)deschis apetitul pentru imaginație.
Multe dintre tehnologiile apărute atunci pe peliculă s-au împlinit, altele, deja existente, s-au dezvoltat până la nivelul prevăzut de saga SF, iar pe altele nu le vom vedea probabil niciodată înfăptuite. Saga continuă, iar noi vom continua să vorbim despre ele.
Sabia laser
Arma specifică luptătorilor Sith și cavalerilor Jedi nu are, de fapt, nicio legătură cu laserul, ci este o traducere nefericită a cuvântului „lightsaber” din engleză, care înseamnă „sabie de lumină”.
Aceasta este formată din plasmă pură, emisă din interiorul unui mâner și îngrădită de un câmp de forţă care dă și forma sabiei. Bineînţeles, înăuntrul mânerului se află niște cristale speciale, care focalizează fasciculul, dar și alte componente cu denumiri fantastice, precum un fel de baterie „Diatium”, „Cycling field energizers”, „Power field conductor”, „Power vortex ring” și altele, care există doar în universul minunat al Star Wars.
Primele săbii de lumină au fost create de Partea Întunecată și se numeau „forcesaber”: erau făcute prin canalizarea energiei întunecate prin niște cristale și alchimie.
Primele săbii de lumină aveau nevoie de surse externe de energie, așa că luptătorii purtau după ei un rucsac cu baterii, iar sabia era legată de acestea cu un cablu. Dacă se rupea firul…
Cel mai apropiat echivalent al unei asemenea arme este o torță/lampă cu plasmă termală (există şi plasmă rece), folosită în special pentru tăierea metalelor. Într-o asemenea lampă, între doi electrozi (din cupru, tungsten, grafit, molibden sau altele) se formează un arc electric, iar plasma se formează prin alimentarea continuă cu combustibil (de pildă oxigen, argon, heliu, aer sau hidrogen) proiectat în exterior sub forma unei flăcări de plasmă.
Totuși, flama din plasmă are doar câţiva centimetri lungime, iar instalația care o produce este mult prea voluminoasă pentru a încăpea vreodată într-un maner portabil. Cât despre un camp de forţă care să ţină în frâu plasma… de asta este atat de frumos domeniul SF!
Navete de luptă: X-Wing vs. Tie Fighter
Există multe nave și navete zburătoare în Star Wars, dar parcă cele mai celebre rămân X-Wing-ul rebelilor și Tie Fighter-ul imperial. Sunt navete mici de luptă, înzestrate cu tunuri laser și, în cazul X-Wing-ului, cu lansator de rachete.
X-Wing este o navetă cu lungimea de 12,5 m, are patru tunuri cu laser și lansator de rachete cu protoni. Poate fi pilotată de un om asistat de un droid. Sub numele complet de TIE/LN starfighter (TIE vine de la „Twin Ion Engine”), naveta imperială are doar 9 m lungime, dar poate atinge o viteză de maximum 1.200 km/h în atmosferă. Are doar două tunuri cu laser şi are un singur loc pentru pilot. Spre deosebire de X-Wing, care era o navetă mai rezistentă, dar mai greoaie, Tie Fighter era o navetă dispensabilă, ieftină, dar mult mai versatilă si mai uşor manevrabilă.
Celebrul sunet al motoarelor TIE Fighter (care nu ar trebui să se audă în spaţiu) a fost realizat combinând sunetele scoase de un elefant cu cele scoase de un automobil care merge cu viteză pe carosabil ud.
La versatilitate nu am reuşit să egalăm performanţele lumii Star Wars, dar vitezele acestora sunt bătute de mult. Recordul pământesc de viteză aeriană este de 28.000 km/h, stabilit în 1981 de naveta Columbia, iar avioanele de vânătoare depăşesc cu mult viteza X-Wing-ului (dar e adevărat că nu ies dincolo de atmosfera planetei noastre).
NASA a avut deja cinci navete spațiale capabile să părăsească atmosfera Terrei și să se întoarcă cu bine pe Pământ, iar în viitorul apropiat vom avea și primele zboruri comerciale în spaţiul cosmic. Sperăm că nu vom avea prea curând nevoie și de navete de luptă.
Protestică
În Star Wars există multe exemple de desfigurări prin tăierea membrelor cu ajutorul sabiei cu lumină, iar asta pentru simplul fapt că Jedii voiau să încheie lupta fără a-și ucide adversarul. De altfel, existau procedee de luptă specifice pentru acest lucru: „cho mai” și „cho sun” (tăierea mâinii sau brațului în care atacatorul poartă arma) sau „cho mok” pentru tăierea unui picior. Ei bine, este simplu de înţeles cum Luke Skywalker și celebrul său tată au primit amândoi niște mâini robotice extrem de performante, foarte asemănătoare cu cele pierdute.
Când a fost întrebat de revista Vanity Fair de ce existã atât de multe mutilări de membre în Star Wars, George Lucas a răspuns: „asta se întâmplă când te joci cu săbii”.
Tehnica medicală întâlnită în universul SF a fost aproape egalată, iar domeniul prosteticii a evoluat enorm în ultimii 10-15 ani. Companii private și mari laboratoare științifice au reușit să folosească terminaţiile nervoase ale pacienţilor pentru a traduce impulsurile acestora în comenzi pentru proteze din ce în ce mai avansate, care răspund aproape instantaneu la „apelul” purtătorului. Ce-i drept, operaţia de înlocuire a membrului este mult mai complexă decât procesul automat, realizat de un robot-medic în celebra saga, iar preţul unei asemenea operaţii este încă prohibitiv.
Steaua Morţii
Operă a întunecatului Mare Moff (cel mai înalt titlu ierarhic în birocraţia Imperiului Galactic după Împăratul Palpatine) Wilhuf Tarkin, „Steaua Morţii” s-a născut ca „fruct” al doctrinei aceluiaşi personaj, conform căreia universul nu poate fi condus decât prin teroare.
Sărmanii locuitori ai Alderaan-ului, un fief al rebeliunii, aveau să afle pe pielea lor efectul nesupunerii, fiind pulverizaţi de nava de mărimea Lunii, echipată cu un superlaser capabil de a distruge planete întregi. Din fericire, au existat doar două asemenea nave şi ambele au fost distruse la puţin timp după ce au devenit operaţionale.
Inutil de spus, construirea unei nave de asemenea dimensiuni şi cu asemenea facilităţi este mult peste putinţele noastre actuale. Doar pentru a construi din oţel o structură de asemenea dimensiuni şi pentru a o asambla în spaţiul cosmic ne-ar costa aproape 16 septilioane de dolari (16 urmat de 24 de zerouri…). Ne-ar mai trebui o grămadă de bani pentru personalul de aproape 300.000 de oameni de la bord, pentru cei peste 10.000 laseri și pentru restul echipamentului. Şi asta doar ca nava să plutească undeva, în spaţiu. Death Star putea călători cu viteze superluminice…
Holografia
Holograma este definită ca o imagine tridimensională în mişcare, care reprezintă obiecte sau persoane în scopul de a comunica sau pentru entertainment. În Star Wars, hologramele erau folosite în special pentru comunicare şi pentru a înlocui ecranele. Sistemul era destul de simplu: o holocameră scana obiectul sau persoana, captând dimensiunile, forma şi mişcările acesteia cu ajutorul unor raze luminoase. Rezultatul putea fi transmis instantaneu în altă parte sau stocat şi redat ulterior cu ajutorul unui holoproiector. Imaginile holografice puteau fi observate din orice parte, chiar dacă erau imateriale.
Fizicianul ungaro-englez Dennis Gabor a primit premiul Nobel în Fizică în 1971 pentru „inventarea şi dezvoltarea metodei holografice”.
În realitatea noastră, cea de toate zilele, holografia dinamică, cea din Star Wars, nu a fost încă atinsă la acel nivel. Există proiecţii holografice statice, care presupun scanarea 3D a unui obiect cu ajutorul unei raze laser şi proiectarea imaginii cu o rază laser identică printr-o placă holografică. Acest lucru se realizează secvenţial şi necesită prelucrare. Conceptul este mult prea complicat pentru a fi explicat aici, în câteva cuvinte.
De exemplu, reprezentaţia formaţiei Gorillaz de la premiile MTV din 2005 şi apariţia post mortem a lui Tupac Shakur pe scenă alături de Snoop Dogg în 2012 nu au avut legătură cu holografia, ci au fost simple iluzii optice, cei drept, bine realizate.
Călătona în hiperspaţiu
În lumea fantastică a Star Wars, navetele şi navele spaţiale, de la „căruţa” interstelară Millenium Falcon şi până la Steaua Morţii, toate călătoreau în hiperspaţiu cu viteze superluminice, fiind înzestrate cu motoare speciale, de tip „hyperdrive”.
Pentru a hoinări prin univers, pilotul introducea nişte date în computer şi activa motorul. Naveta părăsea astfel universul convențional, spaţiul real, şi nu putea fi detectată prin metode obişnuite de scanare şi detecţie.
Principiul călătoriei în hiperspaţiu a fost descoperit pentru prima dată de vechii Rakata (în universul Star Wars, evident). Aceştia foloseau artefacte ciudate precum arce stranii sau transmiţătoare de materie. Corelienii şi Duros au fost primii care au versiuni tehnologice ale echipamentelor Rakatan folosind metoda ingineriei inverse.
În realitate, o astfel de deplasare cu viteza luminii ne este deocamdată interzisă, iar până acum nu am descoperit că ceva se poate deplasa cu o viteză mai mare decât aceasta. Cu cât un corp se deplasează mai rapid, cu atât devine mai greu şi are nevoie de mai multă energie pentru a se deplasa. Astfel de schimbări de masă ale corpului nostru ne-ar fi fatale la doar o frântură din viteza luminii. Asadar, cel puţin până învăţăm să „mototolim” spaţiu-timpul după propriul plac, va trebui să lăsăm motoarele superluminice acolo unde arată „cool – în literatura SF.
Electrobinoclul
Electrobinoclul este un dispozitiv care permitea utilizatorului să vada la distanţă în majoritatea condițiilor de luminozitate. Ecranul intern al gadgetului oferea informaţii despre distanţa la care se află obiectul, azimuturile real şi relativ şi nivelul de elevaţie. Cu ajutorul funcţiei zoom, obiectele puteau apărea mai aproape pentru o inspecţie amănunţită sau câmpul vizual putea fi extins pentru examinarea împrejurimilor. Electrobinoclul avea şi senzori de radiaţie şi mod de vedere pe timp de noapte. Gadgetul cântărea aproximativ 1 kg, deloc uşor.
Nu avem deocamdată binocluri cu senzori de radiație, dar avem binocluri cu vedere pe timp de noapte şi care să măsoare distanţa faţă de obiecte cu senzori cu laser. Senzorul de radiaţie este, deocamdată, destul de inutil pentru un binoclu pământean, dar cu o busolă digitală şi un senzor de accelerație, ambele încorporate în orice smartphone, obţinem un binoclu la fel de performant ca cel folosit de Luke Skywalker în Episodul IV. Singura diferenţă încă nesurmontată ar fi faptul că electrobinoclul din Star Wars îmbunătăţea imaginile de la distanţă pentru a observa detaliile, dar nu suntem departe de a ajunge şi la acest tip de dezvoltare.
Vaporatoarele
Vaporatoarele de umezeală din Star Wars erau dispozitive care captau umezeala din aer și o colectau în recipiente montate sub pământ. Acestea erau extrem de eficiente, reuşind să funcţioneze chiar și în condiţii de umiditate de 1,3% în atmosferă și erau folosite pe planetele deșertice precum Tatooine sau Geonosis. Principiul de funcţionare era destul de simplu: aerul fierbinte era atras printr-o conductă refrigerată, unde umezeala condensa.
Locuitorii de pe Tatooine creșteau ciuperci în spaţiul întunecat și rece de sub vaporatoare.
Un vaporator costa în jur de 500 de credite, de șase ori mai puţin decât o sabie laser.
Avem deja o mulţime de tehnologii asemănătoare pentru extragerea umidităţii din aer, iar cel mai la îndemână exemplu este chiar banalul sistem de aer condiţionat. Deși nu a fost făcut pentru asta, sistemul de răcire al aerului produce inevitabil și condensarea umidităţii din aerul aspirat, dar apa este eliminată printr-un tub în afara spaţiului răcit. Alt exemplu este banalul dezumidificator, care strânge umezeala în exces într-un recipient.
Totusi, niciunul dintre aceste dispozitive nu se descurcă bine în condiţii aride, ci, din contră, sunt eficiente doar în condiţii de umiditate crescută a atmosferei. De altfel, singurele echipamente construite chiar pentru scopul de a capta apa din aer funcţionează într-o atmosferă cu minimum 40% umiditate în aer. Așadar, nu ar fi potrivite în nici un caz pentru deșerturile Terrei. De pildă, umiditatea medie pe an în deșertul Sahara este de numai 25%.
Clonarea umană
În Star Wars, tehnologia clonării și a ingineriei genetice este reprezentată la niveluri mult mai avansate și mai sofisticate, comparativ cu standardele știintifice și tehnologice moderne. Prima oară, clonarea a fost văzută efectiv în „Star Wars Episode ll: Attack of the Clones”.
„Clone troopers” formau o armată de clone identice, modificate genetic, create special să deservească Republica, în cadrul conflictului intergalactic cunoscut ca Războiul Clonelor.
Totuși, există diferenţe majore între posibilităţile actuale de clonare umană și cele din film. Metodele de clonare umană disponibile în prezent trebuie să folosească transferul nuclear de celule somatice (SCNT), care implică folosirea unui ovul nefertilizat de la o femeie donatoare, ovul al cărui nucleu să fieîndepărtat. Ulterior, ADN-ul subiectului clonat trebuie extras și fuzionat electronic cu ovulul enucleat. O mamă surogat trebuie apoi impregnată cu embrionul rezultat astfel încât să dea naștere clonei.
În Star Wars, clonarea se face cu ajutorul unei masinării avansate, care procesează direct ADN-ul subiecţilor umani şi produce clone cu miile, dacă este necesar. De asemenea, în film, clonele pot fi modificate genetic în faza prenatală, astfel încât să aibă o dezvoltare accelerată şi abilităţi de învăţare rapidă, precum şi o limitare a liberului arbitru și a conştiinţei de sine.
În realitate, se discută despre două tipuri de clonare umană: clonarea terapeutică și clonarea reproductivă. Prima implică clonarea celulelor de la o persoană pentru a fi folosite medical și în cazul transplanturilor, fiind o zonă de cercetare activă, dar nu o practică frecventă. În acest sens, există metoda SCNT și, mai nou, inducţia de celule stem plenipotente. Clonarea reproductivă implică efectiv „fabricarea” în întregime a unei persoane. Specialiștii consideră că acest lucru ar fi tehnologic posibil, dar până în prezent nu s-a creat oficial nicio clonă umană, din raţiuni etice evidente.
Supermicroscoape
În universul Star Wars existau supermicroscoape cu care puteau fi observați midi-chlorienii, forme de viață inteligente prezente în cantități mari doar la cei capabili de a utiliza Forța „Fără midi-chlorieni viața nu ar mai exista, iar noi nu am avea cunoştinţă despre Forță. Ei vorbesc cu noi încontinuu, spunându-ne despre voința Forței. Când vei învăța să-ți liniștești mintea, îi vei auzi vorbindu-ți”, îi spune Qui-Gon Jinn copilului Anakin Skywalker.
Legenda spune că Anakin Skywalker a fost conceput chiar de midi-chlorieni, fără a avea un tată biologic.
Midi-chlorienii erau izomorfi pe orice planetă cu viaţă.
Cele mai performante microscoape din ziua de astăzi pot observa particule chiar și cu dimensiuni de 15 nm, dar niciuna dintre aceste particule nu a fost demonstrat că este su- ficient de inteligentă pentru a ne „șopti” câte ceva despre Forță sau despre esența Universului.
Amintitul Anakin Skywalker, cel ce avea să devină Darth Vader, poseda cea mai mare concentrație de midi-chlorieni: 20.000 per celulă, dar se pare că majoritatea midi-chlorienilor erau de partea întunecată…
Terraformarea
Sub stăpânirea Imperiului Infinit, așa cum se autoproclama, Rakata devenise prima civilizație cunoscută capabilă să dezvolte mecanismul terraformării, pe care l-a și folosit în cazul unor planete precum Kashyyyk. Terraformarea este un proces ipotetic de modificare artificială a condițiilor atmosferice, topografice, climatice, geologice și ecologice ale unei planete, satelit sau alt corp ceresc, cu scopul final de a-l transforma intr-un spațiu locuibil, care să reprezinte cât mai fidel condiţiile terestre favorabile vieții.
Atractia gravitaţională a Iui Marte este 1/3 din cea terestră.
Marte se află cu 50% mai departe de soare decât noi, ceea ce îi permite să aibă anotimpuri.
În teorie, terraformarea s-ar începe prin ecosinteză, procesul prin care se introduc anumite specii biologice special alese într-un mediu străin, cu scopul de a realiza existența unui ecosistem, oricât de minimal ar fi acesta, imediat după realizarea unei atmosfere de tip asemănător cu al celei terestre. Ecosinteza ar începe pe porţiuni mici, necesitând timp și având ca rezultat final modificarea întregului corp ceresc într-un cămin terestru, propice vieții. Pentru realizarea terraformarii, există proiecte umane care vizează atât anumite zone neprielnice vieţii de pe Terra, cât și corpuri străine precum Luna, Marte, Venus și sateliții naturali ai lui Jupiter: Europa și Callisto. Marte este considerată de specialiști ca fiind prima pe lista de terraformări.
Speeder Bikes
Este vorba despre vehicule mici, care plutesc la mică distanţă deasupra solului și sunt capabile să transporte, cu mare viteză, câte unul, maximum doi pasageri, asemenea motocicletelor, doar că în zbor. Ele sunt propulsate de „repulsoare” (sau motoare anti-gravitaționale), bazate pe o tehnologie capabilă să leviteze obiectele.
Echivalentul non-ficţional îl reprezintă așa-numita Hoverbike, un vehicul zburător-hibrid (combinaţie între elicopter si motocicletă), propulsat de un motor de 1.170 cmc, în patru timpi, care dezvoltă o putere de 80 kW ce rotește două elice dispuse una în faţa celeilalte.
Hoverbike este dezvoltat de Chris Malloy, din Noua Zeelandă, care estimează că vehiculul va atinge în zbor viteze de până la 150 noduri (278 km/h) și altitudini de până la 3.000 m. Prototipul este construit din fibră de carbon ranforsată cu Kevlar. Proiectul se află încă în faza de testare si de strângere de fonduri. Hoverbike se bazează pe aceleași principii de zbor simple ale elicopterului Chinook, bimotor cu două rotoare în tandem.
Aero-X este un alt prototip hoverbike, dezvoltat de Aerofex, o corporație de inginerie aerospaţială din Los Angeles, programat să fie lansat pe piaţă în 2017. Vehiculul ar fi capabil să plutească până la trei metri deasupra solului, ar călători cu o viteză maximă de 75 km/h și ar avea o autonomie de circa 75 minute de zbor cu un plin de combustibil.
Holocronul
Denumirea de holocron este o prescurtare pentru „holographic chronicle” (cronică holografică), iar gadgetul este un cub cu dimensiuni destul de mici pentru a fi ţinut în palmă și care conţine cantităţi uriaşe de date sub formă de holograme.
Holocronul era în esenţă un instrument didactic care conţinea toate învăţăturile despre Forţă și care putea fi accesat doar de cei care puteau folosi Forţa. În acelați timp, holocronul nu răspundea decât la comenzile stăpânului său. De pildă, Padawanii („studenţii” de la academia Jedi) nu puteau accesa decât informaţii conform nivelului lor deînvăţătură.
În 2000, departamentul de Iicenţiere al Lucas Publishing a creat o bază de date, denumită Holocron, care să cuprindă tot conţinutul Star Wars creat, nu numai cel existent în filme, pentru a păstra coerenţa universului ficţional. În 2012, Holocronul Star Wars conţinea peste 55.000 de însemnări, peste 19.000 de personaje, 2.900 de specii, 5.300 de lumi și 2.100 de tipuri de vehicule.
Din păcate, nu există vreun dispozitiv analogic în ziua de astăzi în afară de dispozitivele de stocare a datelor precum hard-disk-ul, SSD-ul, stick-ul sau cardurile de memorie. Noi putem stoca cantităţi uriașe de date (comparativ cu acum zece ani) pe acestea, dar o hologramă ar putea ocupa câţiva TB de date. Pentru o cronică universală stocată sub formă holografică am avea nevoie probabil de o cameră întreagă plină cu dispozitive de stocare. Deşi nu stim de ce am stoca datele sub formă holografică…
Câmpuri de forţă / Scuturi
Întrebuinţarea câmpurilor de forţă în Star Wars serveşte diverselor scopuri, cel principal fiind protecţia împotriva exploziilor și a impactului cu deşeuri cosmice, precum şi respingerea atacurilor cu arme laser sau de altă natură distructivă, orientate împotriva unor nave spaţiale precum Millennium Falcon sau Imperial Star Destroyer, dar nu numai.
Scuturile de energie sferice aveau capacitatea de a respinge razele de energie la exterior, permiţând emisiile laser dinspre interior către posibile ţinte.
În 2015, mega-Corporaţia Boeing a construit câmpuri de forţă pe bază de plasmă, similare în dimensiune cu cele folosite în seria science-fiction pe terenul de luptă. Asemenea scuturilor energetice de la sol din filmele Star Wars, cele construite în realitate pot bloca sau respinge materia solidă, dar sunt menite mai ales să protejeze vehiculele de suflul şi forţa exploziilor din proximitate.
În 2014, studenţii la fizică ai Universităţii din Leicester au dezvoltat un modul de scuturi pe bază de plasmă, inspirate de cele din filme, doar că acestea au câteva minusuri. Printre ele se numără faptul că aceste câmpuri ar trebui să fie mult mai puternice pentru a menţine plasma în poziţia dorită. Un alt aspect este acela că scutul respinge şi energia electromagnetică, inclusiv lumina, ceea ce înseamnă că, teoretic, oricine se află la protecţia sa devine orb la ce se întâmplă în afara scutului.
Carbonita
În Star Wars, carbonita era un aliaj metalic derivat din carbon, care se combina cu gazul tibanna şi era compresat și îngheţat instant sub formă de cărămizi sau lingouri pentru transport. Descoperirea că această carbonită putea fi folosită pentru înghețarea exploratorilor spaţiului în îndelungatele lor călătorii printre stele ca într-un fel de somn criogenic a pus capăt folosirii navelor spaţiale din categoria Generation. Există numeroase instanţe în care indivizii s-auîncapsulat singuri în carbonită, în cadrul filmelor SF, dar și situaţii în care au fost „trataţi” astfel împotriva voinţei lor.
Pentru că creierul este de fapt de interes, în general capul este partea corpului „păstrată la rece”, fără restul corpului.
Una dintre cele mai mari organizaţii din lume care se ocupă cu activitatea de crionică este Alcor, o companie privată din SUA, specializată în criogenie.
În lumea reală, cel mai apropiat echivalent al carbonitei este crionica, o ramură a criogeniei care constă în conservarea la temperatură scăzută a oamenilor care nu pot fi susţinuţi de medicina contemporană, cu speranţa că vindecarea şi resuscitarea lor pot deveni posibile în viitor. Crioconservarea oamenilor sau animalelor mari este ireversibilă cu tehnologia actuală, dar se presupune că aceştia ar putea fi recuperati la un moment dat, prin utilizarea tehnologiei foarte avansate.
În mod ideal, prezervarea crionică trebuie făcută la câteva minute după stopul cardiac. Scopul principal al acestei proceduri are la bază posibilitatea ca structura creierului unde se află memoria şi personalitatea să reziste şi să poată fi reactivată sau recuperată cumva. Nu se ştie încă dacă se poate recupera suficientă informaţie din creierele crioprezervate.
Roboți umanoizi
În Star Wars, se prezintă adesea o robotică avansată care, în general, depăşeşte posibilităţile actuale, dar nu cu mult şi nu pentru mult timp. În filmele „Războiul Stelelor”, roboții sunt împărțiți în două categorii: civili şi militari. Ei sunt fie plenipotenți, fie destinați unui singur scop.
În vara lui 2015, în cadrul unui experiment de laborator, un roboțel din modelul Nao a reacționat la testele cercetătorilorîntr-o manieră care a trădat o manifestare a conştiinţei de sine.
De exemplu, modelul 21-B este construit şi funcţionează pentru unica misiune de a executa sarcini medicale, de la simple şi până la complexe. Alte modele, precum androizii de protocol, ca simpaticul C-3PO, funcționează în sistem multi-task şi execută de la îndeletniciri fizice simple până la traduceri între diferite limbi şi alte forme de comunicare, inclusiv cu unele computere sofisticate şi alte forme de inteligență artificială.
Un prim exemplu de omolog din viața reală al unei astfel de tehnologii este deja celebrul ASIMO (acronim de la Advanced Step in Innovative Mobility), un robot umanoid creat de compania Honda, cu scopul de a fi un asistent mobil multifuncțional. Cu o statură de 130 cm şi o greutate de 48 kg, ASIMO a fost construit special pentru a opera în diverse medii reale, având capacitatea mersului biped şi chiar de a alerga cu viteza de până la 6 km/h.
Un alt exemplu interesant este şi Nao – un robot umanoid autonom şi programabil, creat de compania de robotică Aldebaran Robotics, din Franta, el fiind adesea utilizat în scopuri educaționale şi de cercetare. Enon este un robot tip asistent personal, creat de Fujitsu, care se poate deplasa autonom, poate recunoaște o parte din limbajul omenesc şi poate apuca şi transporta obiecte cu o greutate de până la 500 de grame în brațele sale. Nu este de neglijat nici Robonaut, un robot umanoid dezvoltat de NASA pentru Stația Spațială Internaţională, al cărui scop este asistarea astronauților în diversele lor misiuni spațiale, robotul fiind capabil de mânuirea diverselor instrumente.
Head-up display
Navele spațiale Starfitghter şi alte aeronave de luptă din Star Wars erau în general echipate cu HUD (head-up display), localizat chiar pe geamul din față al carlingei. Acesta consta dintr-un sistem de ochire a țintei, care îi notifica pe piloți atunci când sistemele de atac ale navei (laser sau rachete) erau fixate pe un vehicul inamic şi îi avertiza atunci când o astfel de navă o luase în colimator pe a lor. Uneori, HUDs erau instalate şi în căştile piloților sau ale diferiților războinici, fiind capabile să caute prin baze de date sau să încarce hărți şi functionând în general ca nişte computere la purtător.
În 2012, Pioneer Corporation a introdus un sistem de navigație care proiecta un HUD pe zona de parbriz din fața şoferului, proiecție care prezenta animaţii ale condițiilor de drum din fața automobilului, o formă de realitate augmentată.
În realitate, un head-up display este orice ecran transparent care prezintă date către utilizator fără ca acesta să trebuiasca să îşi mute privirea de la directia uzuală pentru a verifica diverse instrumente. Inițial, HUDs au fost dezvoltate pentru aviația militară, dar acum sunt folosite şi în aeronavele comerciale, în automobile şi în diverse alte aplicatii mai ales de natură profesională.
Scopul lor este acela de a oferi informațiile dorite rapid şi mai ales în condiții de siguranță, fără a interfera cu modul normal de comportare al utilizatorului unui vehicul. Într-o accepție mai largă, putem considera o formă de HUD şi tehnologia ochelarilor inteligenți de tipul Google Glasses, care proiectează pe lentilă diverse informații şi imagini, în funcție de co- menzile primite de la utilizator.
Raza tractoare
O rază tractoare era un câmp de forță proiectat de porturile spațiale, de bazele planetare, de staţiile spatiale şi de navele interstelare pentru a prinde şi a ghida eficient diferite vehicule către o coborâre pe sol sau o andocare în siguranţă. De asemenea, raza tractoare putea fi folosită şi pentru capturarea navelor inamice, în general de dimensiuni mai mici.
Prima şi probabil singura tehnologie non-ficțională care se apropie de conceptul de rază tractoare este foarte recentă şi se bazează pe frecvenţe sonore. Sistemul a fost dezvoltat de cercetătorii britanici de la Universitatea Bristol şi poate prinde, ține şi mişca, de la distanţă, mici obiecte, fără a le atinge, folosind „holograme” din unde sonore. Până acum, specialiştii au testat tehnologia cu obiecte de dimensiunea unor boabe de mazăre, pe care le pot manipula de la 30-40 cm depărtare.
În esenţă, un obiect care se află într-un punct din spatiu unde este linişte poate fi blocat acolo de acest mecanism dacă este înconjurat de unde acustice de intensitate foarte înaltă. Şi, în funcţie de tiparele acestui sistem de unde, obiectul poate fi mişcat în diverse feluri. Crucial este că sistemul funcţionează dintr-o poziţie individuală – inclusiv de deasupra şi dedesubtul obiectului, fiind necesară înconjurarea acestuia cu difuzoare. Ca aplicații posibile se numără livrarea medicamentelor în organism în mod direcționat şi specific exact acolo unde este nevoie de ele, precum şi manevrarea diverselor materiale periculoase.
Costume de luptă / Exoschelete
Armurile de luptă erau unele dintre cele mai grele armuri folosite în Războiul Civil Jedi. Create special pentru a fi folosite de miliții, acestea ofereau protecţia necesară pentru a menține în viaţă un soldat în timpul unei confruntări cu armament greu.
Un alt exemplu este HAL 5, de la Cyberdyne, primul robot purtabil de tip cyborg care îi permite utilizatorului să ridice o greutate de zece ori mai mare decât ar face-o în mod normal. HAL 5 se foloseşte deja în spitalele din Japonia.
Armurile aveau atât versiuni mai uşoare, care să permită o mai mare mobilitate, cât şi mai greoaie, care ofereau o protecţie sporită. Un exemplu de armură de luptă sunt costumele stormtrooperilor. În Star Wars mai există şi versiunea de armură powersuit (sau „power armor”), un fel de armură personală care proteja utilizatorul de diverse ameninţări, în unele cazuri oferindu-i acestuia forţă şi agilitate sporite.
În realitate, SOCOM, Comandamentul de Operaţiuni Speciale al SUA, construieşte un exoschelet sub forma unei armuri de luptă denumită TALOS (Tactical Assault Light Operator Suit). Acesta le este destinat forțelor speciale americane şi are menirea de a le oferi acestora „protecţie balistică integrală eficientă şi forţă supraomenească”.
Mai mult, antenele şi computerele integrate în costume vor spori capacitatea de analiză și orientare a utilizatorului, oferindu-i acestuia în timp real informaţii de pe câmpul de luptă. Momentan, costumul se află în faza de prototipare şi de design şi se presupune că va fi pus în funcțiune în 2018. Practic, costumul TALOS va crea nişte super-soldați.
Androizi de război
Trupele de luptă denumite „battle droids” au fost prezente adesea în filmele Star Wars. Erau numeroase, urmau ordinele întocmai şi scuteau pierderea de vieți omeneşti în război. Un lucru pe care toți androizii combatanți îl aveau în comun era inteligența limitată, aceştia fiind special programați doar să urmeze ordinele şi să atace, deşi aveau şi oarece personalitate.
În realitate, armata americana s-a inspirat un pic din poveste creând propriile modele foarte interesante de „battle droids”, denumite „BigDogs”. Nu au formă umanoidă, ci, aşa cum le spune şi numele, mai degrabă de dulăi şi sunt roboți telecomandați care probabil vor purta războaiele viitorului, asistați aerian de drone autonome. Monştrii robotici de război pot fi dotați cu o gamă variată de arme de calibru mare, au abilitatea să escaladeze obstacole şi să se deplaseze pe orice teren, fiind dotați cu o mulţime de funcții special dezvoltate pentru conflict.
Patrupedul BigDog are un creier computerizat complex, senzori ghidaţi de laser şi articulații şi membre ce au la bază sisteme rezistente la şoc extrem de avansate. În mod normal, aceşti androizi funcţionează alimentați de combustibil inflamabil, dar se doreşte pe viitor echiparea lor cu panouri fotovoltaice care să îi alimenteze cu energie solară atunci când li se golește rezervorul.
