Cu tine m-aș fi putut întâlni cândva. Ar fi de ajuns să stabilesc o întâlnire, apoi să mă sui în avion pentru a vorbi la nesfârșit cu tine. Visez… Dacă ar fi cu putință întâlnirea asta, a noastră, eu aș alege să vorbim noaptea, pe Lună Plină. Dar știu, prietene al meu, că tu ești un mut. Urăști protocolul și pe ziariști. Au aceștia din urmă un miros de hăitași. Le pasă prea puțin de tine, caută numai senzaționalul în cuvintele tale.
Simplul tău gest de a bea o cană cu apă, l-ar descrie cu sute de cuvinte. Vor scrie ei, văzându-te cum bei apa aceea, cum că din gestul tău au înțeles ascunzi o taină pe care te-ai hotărât să o duci cu tine sub pământ. Apoi ar elabora nesfârșite teorii ale conspirațiilor. Astea au un mare succes la public. Nu sunt eu dintre aceia, dar tu nu ai de unde știi.
În schimb eu te știu pe tine. Știu că ai ales singurătatea, în locul luminilor reflectoarelor. Dar tu ai stat de vorbă cu Oriana Fallaci, sora mea, înainte de a pleca spre Lună. Și ea a scris o carte minunată despre voi, cei ce vă pregăteați să mergeți pe Lună. Este vorba despre „Dacă Soarele moare”. Era sarcină de serviciu pentru tine acel interviu.
Îți spunea Oriana: „Cred că ați fost în al nouălea cer când ați devenit astronaut”.
Tu: „Nu prea știu. Să mă gândesc…”.
Ea: „Nu v-ați gândit încă la asta?!?”.
Tu: „Pentru mine nu a fost decât o simplă mutare dintr-un birou în altul. Eram într-un birou și m-au trimis în ăsta. Ei, da, cred că mi-a făcut plăcere. Oricând îți place să te știi avansat. Singura mea ambiție este să contribui la reușita acestui program. Nu sunt un romantic”.
Chiar așa? Bunul meu prieten, chiar așa? Tot sarcină de serviciu a fost și aceea de a îți lua brevetul de planorist la numai 16 ani? Zborurile acelea, din adolescența ta, nu au pus pe tine nici măcar puf de romantism? Mă îndoiesc, dragă prietene. Dar să continui cu interviul pe care ți l-a smuls sora mea.
Zice ea: „De aceea nu aveți gustul aventurii”.
Tu răspunzi: “O, Doamne! Urăsc pericolul, mai ales dacă este inutil, și pericolul este latura cea mai enervantă a meseriei noastre. Cum se poate transforma în aventură o realizare absolut normală a tehnologiei? Și de ce să îți riști viața pilotând o navă cosmică? E tot atât de ilogic pe cât îți riști viața folosind mixerul electric pentru o băutură frappe. Cum nu-i deloc periculos să-ți faci o băutură frappe, tot astfel nu-i deloc periculos să pilotezi o navă cosmică. O dată aplicată regula asta, cade și ideea cu aventura, cu gustul de a merge sus numai pentru a merge…”.
Dragă prietene, cum banalizezi tu toată această aventură, în care ai purtat o omenire întreagă! Dar zău, mi-ai dat o idee…, o disertație despre legătura dintre mixer și nava cosmică…, am să las asta pentru mai târziu. Acum să mă întorc la ce îi spuneai surorii mele, Oriana.
Tu, vorbind despre pericol și despre posibilitatea de a nu fi primul pe Lună: „... Vedeți, nu-i înțeleg pe aceia care tot speră să fie primii. Astea sunt prostii, copilării, reminiscențe romantice, nedemne de epoca rațională în care trăim. Și apoi, este exclus că aș accepta să merg sus, bănuind că nu m-aș mai întoarce, în afară de cazul când n-ar fi indispensabil din punct de vedere tehnic.
Vreau să spun că este riscant să încerci un reactor, dar acest lucru este indispensabil din punct de vedere tehnic. A muri în spațiu sau pe Lună nu este indispensabil din punct de vedere tehnic și, ca atare, între a muri încercând un reactor și a muri pe Lună eu aleg prima variantă. Dumneavoastră nu?”.
Oriana: „Eu nu. În fața unei astfel de dileme, aș alege imediat moartea pe Lună. Cel puțin, văd Luna”.
Tu: „Copilării, prostii. Să mori pe Lună! Ca să vezi Luna. Dacă ar fi să stai un an, doi…, poate, nu știu. Nu, nu, și așa ar fi un preț prea mare, pentru că este irațional. Oh, de-am reuși măcar să alungăm surlele și trâmbițele.”.
Raționalul meu prieten! Tu nu știi, dar eu am o mică poezie de-a ta. Una adresată unui grup de copii, la cea de-a noua aniversare a călătoriei tale.
„Cu nouă veri în urmă, am plecat într-o vizită,
Pentru a afla dacă Luna este o roată de cașcaval.
Când am ajuns acolo, oamenii de pe Pământ m-au întrebat: «Așa este?»
Le-am răspuns: «Nu-i cașcaval, nu-s albine, nu-s copaci.»”
Atâta le-ai scris. Acelor copii, cred eu, le-ai dat știință. Aș fi preferat să le dai puterea viselor, căci tu ai trăit cam tot ce poate visa un pământean.
Te-ai născut în 1930, pe 5 august, în statul Ohio, într-o localitate cu nume imposibil: Wapakoneta. După ce ai terminat colegiul, ai primit o bursă a Marinei, pentru a studia ingineria aerospațială, la Universitatea Purdue. Studiile acestea le-ai început frumos de tot, dar a trebuit să le întrerupi, din pricină că patria te-a chemat sub arme.
Ai plecat la război, dragă prietene, undeva în Coreea, pe cerul căreia ai purtat 78 de misiuni de luptă, între 1950 și 1952. Ai luat și trei medalii, semn al vitejiei tale (una rațională, desigur). Apoi, dragă prietene, te-ai întors la facultate, un student bătrân printre colegii tăi, care nu simțiseră mirosul aspru al războiului.
După ce ai terminat facultatea te-ai angajat ca pilot de încercare și inginer la baza Edwards (care acum îți poartă numele). Era (cred că mai este și acum) un loc de vis acolo, mai ales pentru tine, dragul meu prieten rațional. Chiar tu spuneai despre acele zile că „au fost cea mai fascinantă perioadă” din viața ta. Aveai de încercat păsări metalice nemaivăzute, despre care doar se bănuia că pot zbura. Perioada aceea a culminat cu zborurile la bordul avionului X-15, ale cărui performanțe nici astăzi nu-s egalate.
Dar s-a întâmplat că acolo, cel puțin de două ori, ai fost la marginea vieții. Odată, pe vremea când erai copilot pe unul dintre acele B29, care purtau către înălțimi primele avioane supersonice. Deodată s-a oprit motorul patru, apoi cel cu numărul trei, s-a produs și o explozie, una dintre elice s-a rupt, perforând fuselajul și forfecând niște cabluri de control. Situație fără de ieșire…
Tu, împreună cu comandantul avionului, te-ai descurcat cumva și v-ați întors cu bine pe pământ. Apoi ai mai avut un incident la o aterizare cu avionul acela minunat, X-15. Și atunci ai reușit să scapi fără vreo zgârietură. Dar puteai să mori. Dar puteai să te lecuiești să tot încerci avioane nemaivăzute. Tu nu te-ai lecuit, dragă prietene, nu era deloc rațional să te lecuiești.
În 1962 ai candidat pentru al doilea grup de astronauți ai NASA. Ai fost ales, împreună cu foarte puțini fericiți, dintre 300 de candidați. După antrenamente riguroase ai plecat în cosmos, pentru a pregăti pașii omului pe Lună. Nu știai că tu vei fi primul care va deschide drumul… nu știai, nu sperai…, iartă-mă, dragă prietene, dar nu era rațional să speri.
Ai zburat în martie 1966 cu Gemini 8, împreună cu David Scott (acela cu care m-am întâlnit în iarna anului 2001). Și iar ai fost pe marginea vieții. După ce v-ați cuplat cu racheta Agena, capsula voastră a luat-o razna și a început să facă tumbe. Vă roteați cu o tură pe secundă, iar cei de la sol credeau că nu o să rezistați, că organismul vostru va ceda.
În timpul ăsta tu i-ai spus lui Scott, calm și rațional,că îți sar ochii din orbite! Nu știu cum poate asta să sune calm, dar așa era tonul vocii tale, acolo în înaltul cerului. Ai luat decizia bună, te-ai decuplat de Agena, ai trecut pe comandă manuală și ai amerizat.
Doi ani mai târziu făceai zboruri cu un soi de copie a modulului lunar. Învățai deja să ajungi pe Lună… Mașinăria aceea s-a stricat și s-a îndreptat furioasă către pământ. Asta se întâmpla la o altitudine de 60 m. Tu, calm, te-ai catapultat și ai scăpat cu bine. Am văzut secvențele acestea la televizor, le-am văzut și atunci, le-am văzut și de curând. Mirarea mea a rămas aceeași. Cum ai putut să acționezi corect, când aveai la dispoziție mai puțin de o secundă?! Spune-mi, dragă prietene…
Toate aceste întâmplări au făcut din tine alegerea firească pentru Apollo 11. Prin anii 1970 se spunea că erai uns cu mult noroc, de aceea ai fost tu cel preferat. Știm amândoi ce era acest noroc al tău. Eu îl numesc sânge rece. Dar tot ai avut niște probleme.
Deși tu erai comandantul misiunii, s-a propus la un moment dat ca Aldrin să fie cel ce va pune primul bocancul pe Lună. Au fost multe discuții în acest sens. Până la urmă a decis, normal, rațiunea. Erați doi pământeni îmbrăcați în costume de astronaut, în spațiul acela, teribil de strâmt, din modulul lunar. Iar ușa se afla în dreptul tău. Nu avea cum să iasă Aldrin cel dintâi, ar fi trebuit să se reproiecteze modulul, sau să vă schimbați atribuțiunile, ori ambele variante erau imposibile.
Și mai știu, dragă prietene, că erai tare dur la antrenamente, tu, civilul, scoteai untul din militarii din echipajul tău. Voiai ca totul să meargă către perfecțiune. Așa ești tu. Deși… tu, primul om pe Lună, ai spus că „piloții nu se bucură atunci când merg pe jos. Lor le place să zboare”. Simplu spus, numai că tu nu mergeai pe jos, când pășeai pe Lună. Zburai deasupra capetelor noastre, cel puțin asta-mi spune mie rațiunea.
Am citit cu atenție comunicațiile tale cu baza, am văzut, secundă cu secundă, ce-ai spus, tu și ceilalți prieteni ai mei, Aldrin și Collins. Mă emoționează acele discuții ori de câte ori le citesc. Am și comunicațiile cu solulul. Tu și cu Aldrin erați Vulturul (Eagle).
Eagle: „540 picioare, jos cu 30 [picioare pe secundă]…, jos cu 15… 400 picioare, jos cu 9… înainte… 350 picioare, jos cu 4… 300 picioare, jos 3,5… 47 înainte… 1,5 jos… 13 înainte…111 înainte? Coborâm frumos… 200 picioare, jos cu 4,5… jos cu 5,5… 5%… 75 picioare… 6 înainte… s-au aprins becurile [se semnaliza că în rezervoare a rămas puțin combustibil n.m.]… jos cu 2,5… 40 picioare? Jos cu 2,5, se ridică praful… 30 de picioare, jos cu 2,5… văd umbra… 4 înainte… 4 înainte… ne deplasăm ușor spre dreapta… O.K.”
Eagle: „Luminile de contact! O.K. stop motor… decuplez comanda motorului de coborâre…”
Houston: „Vă auzim, Eagle.”
Eagle: „Houston, aici este Tranquility Base. Eagle a aselenizat!”
Houston: „Recepționat Tranquility. Confirmăm că sunteți pe sol. Să știți că aici o sumedenie de băieți deveniseră cam albaștri. Acum respirăm din nou. Vă mulțumim foarte mult!”
Mai departe Eagle devine Baza Tranquility.
Tranquility: „Vă mulțumim… Ni s-a părut foarte lungă partea finală. Pilotul automat pentru aselenizare ne îndrepta către un crater cam cât un teren de fotbal, cu mulți bolovani și pietre mai mici, care erau răspândiți până la o distanță de unu sau două diametre. A trebuit să preluăm comanda și să zburăm manual deasupra acestor roci, pentru a găsi o zonă acceptabilă pentru aselenizare.”
Houston: „Recepționat. Este minunat de aici Tranquility. Terminat.”
Tranquility: „Ar trebui să vă dăm detalii despre ceea ce ne înconjoară. Pare o adevărată adunătură de contururi, unghiuri, granularități, avem o mare varietate de roci.”
Houston: „Recepționat Tranquility. Să știți că aici sunt multe fețe zâmbitoare, la fel și în restul lumii.”
Tranquility: „Aici sunt încă două.”
Columbia: „Și să nu o uitați pe cea din modulul de comandă!” (Este vorba despre Michael Collins, cel rămas pe orbita lunară.)
Dar să continui cu ceea ce știu. Uite, spuneai undeva că: „aselenizarea nu a fost nici pe departe o treabă ușoară. Calculatorul de bord, exact ca orice mașină, a găsit de cuviință să o ia razna, exact în cele mai dificile faze ale coborârii. Se aprinseseră beculețele de semnalizare a avariilor, întocmai ca un brad de Crăciun!”.
Prietenul Aldrin chiar a zis mai târziu: „eram aproape să intrăm în panică”. Asta înseamnă că problemele chiar erau grave, cel puțin așa arăta mașinăria aia exactă. Asta este o poveste întreagă, pe care poate o voi spune cândva. Pe la 1.000 m ați preluat voi o parte dintre sarcinile calculatorului. Dar privind pe geam ați descoperit că sistemul automat de dirijiare vă duce către o zonă prea accidentată.
Decizia voastră a fost rapidă și decisivă, ați preluat complet controlul zborului și ați căutat o zonă mai netedă. Ați aselenizat când în rezervor abia mai rămăsese combustibil pentru câteva zeci de secunde de zbor. Erai vesel când ne spuneai: „Tranquility Base here. The Eagle has landed”! Normal ar fi trebuit să dormiți, mai înainte de a ieși pe Lună. Dar tu ți-ai trădat rațiunea… și i-ai convins pe cei de la sol să ieșiți afară cât mai repede.
A urmat apoi primul tău pas, acolo pe astrul nopții. Ai spus vorbele acelea nemuritoare, pe care le învățaseși pe de rost încă de acasă: „One small step for man, one giant leap for mankind”, deși, se pare că, de fapt, ai spus „One small step for a man, one giant leap for mankind”. Disputa asupra acestui „a” se întinde până în zilele de astăzi…
Dragă prietene, după zbor te-ai retras. Nu ai mai vrut să se mai știe de tine. Acum știu că ai o fermă într-un loc mai izolat. Eu cred că ai nevoie de liniște. Eu cred că după Lună, abia atunci ai început să visezi. Știi? Eu chiar cred că visele noastre te-au dus pe Lună, iar apoi tu te-ai simțit dator să le trăiești, la rândul tău.
Și vreau să o mai citez încă o dată pe sora mea Oriana, iată ce spunea ea despre voi… citește cu mare atenție aceste cuvinte ale ei, pe care ea le-a gândit după ce v-a cunoscut pe voi, oamenii spațiului.
„Raiul nu există, iadul nu există, milostenia nu există, dar viața continuă să existe, chiar dacă un copac moare, dacă un om moare, dacă un Soare moare. Crede-ne și tu, tată, crede împreună cu mine. Nu mă lăsa să cred numai eu, alături de ei. M-au convins, m-au convertit, m-am raliat lor: și-mi produc atâta teamă, tată. Pentru că rațiunea este de partea lor. Și rațiunea produce întotdeauna teamă.”
