Nimic nu este adevărat. Totul trebuie să pară adevărat.
(Isaac Asimov, „A doua Fundație”)
În articolul „Fake news” și „alternative facts” v-am oferit un mic îndreptar pentru căutarea informațiilor cu ajutorul Internetului. Era un îndrumar simplu și de bun simț. Din păcate realitatea aspră face ca lucrurile să fie mult mai complicate, regulile simple neferindu-ne să cădem în tot soiul de capcane. V-am oferit și un exemplu elocvent în acest sens: faptul că o informație este prezentată de către un autor de succes, care are titluri academice și chiar este premiat de către Academia Română, nu face ca respectiva informație să devină una de încredere, ea rămânând doar o năzbâie evidentă.
Avem nevoie de criterii clare pentru a naviga pe o mare a informațiilor care este poluată cu prea multe năzbâtii. Pentru cineva antrenat, pentru cineva care și-a structurat gândirea pe baze raționale, cu un ascuțit simț critic, aceste criterii sunt parte a bunului simț.
Tăria unei informații este dată de calitatea dovezilor care o susțin.
În general, în ceea ce privește știința, un izvor bun de informații de calitate este constituit de către publicațiile științifice. În principiu, acolo vom găsi informații care au trecut prin asprul filtru „peer review”, adică printr-o examinare atentă realizată de către alți oameni de știință. Din nefericire, în zilele noastre, asistăm la o puternică invazie a năzbâtiilor în lumea publicațiilor științifice.
Am mai vorbit cu altă ocazie despre acest subiect. Este o adevărată explozie în ultimii ani. Apar tot soiul de publicații, care se autointitulează ca fiind știintifice, care își propun să publice cele mai noi cercetări din cele mai diverse domenii. Adesea aceste publicații au chiar și echipe de examinare a aticolelor trimise spre publicare. Din nefericire, în afară de prezentări meșteșugite și de imitarea de formă a publicațiilor cu adevărat serioase, acestea nu au nicio legătură cu știința.
Acestea sunt „predatory journals” (jurnale părdătoare), care obțin importante profituri din publicarea oricărui articol primit, contra unei taxe de publicare. Din nefericire aceste texte, căpătând aura de articole științifice, sunt preluate mai apoi pe scară largă de către tot soiul de năzbâtiofili, devenind din ce în ce mai greu de demontat.
În trecut am mai dat exemple în acest sens. Acum vreau să vă dau încă două, niște exemple amuzante, dar care ilustreză de minune practicile acestui tip de publicații.
Seinfeld ca studiu de caz
În ediția sa din 6 aprilie, revista The Scientist publica textul Why I Published in a Predatory Journal (De ce am publicat într-un jurnal prădător) semnat de către John H. McCool. Acesta era asaltat cu cereri de articole de la o publicație de urologie. McCool nu era medic, deci nu avea cum să fie urolog. În schimb era un fanatic al serialului Seinfeld.
Pentru că McCool, ca orice promotor al științei, era deranjat de explozia din ultima vreme a jurnalelor prădătoare, a decis să răspundă cererii respectivei publicații. Aceasta poartă numele Urology & Nephrology Open Access Journal și este editată de către grupul editorial MedCrave.
Zis și făcut: McCool a trimis rapid respectivei publicații articolul Uromycitisis Poisoning Results in Lower Urinary Tract, Infection and Acute Renal Failure: Case Report (Rezultatele otrăvirii cu uromicite în tractul urinar inferior, infecția și afectarea acută a rinichilor: studiu de caz). Vă rog să mă iertați pentru traducerea furculiționică a cuvântului „uromycitisis”, dar o să vedeți că nu aveam cum face altcumva. „Uromycitisis” este un cuvânt inventat.
De fapt, întreg articolul era unul inventat și se baza pe un episod din 1991 al cunoscutului serial Seinfeld. Eroii serialului nu mai reușesc să își găsească mașina în parcarea unui mall, și de aici rezultă o serie de întâmplări amuzante. Acestea sunt preluate în articolul trimis spre publicare către revista Urology & Nephrology Open Access Journal.
Citez: ”Un bărbat în vârstă de 37 de ani se afla într-o mare parcare subterană a unui mall și nu mai reușea să își găsească automobilul. După mai bine de două ore de căutare fără succes, bărbatul a resimțit o nevoie imperioasă pentru a urina. În parcarea subterană nu exista nici un WC. Barbatul știa că suferă de uromicitoză și se temea că dacă nu va urina imediat se va produce otrăvirea cu uromicite.
Din cauza stării sale diagnosticate medical și a politicilor din orașul în care locuia (New York), i s-a eliberat un permis de urinare în public, care îl proteja de eventuala urmărire penală pentru încălcarea regulilor de salubritate publică. În acea zi bărbatul nu avea auspra sa permisut pentru urinare în public. Bărbatul a fost prins, arestat și s-a emis o citare către autoritățile civile.
[…] Nici o oficialitate nu a crezut susținerile sale referitoare la problemele medicale și i s-a refuzat accesul la un WC. Practic, bărbatul a fost obligat să se «țină» timp de trei ore, un timp prea lung pentru cineva care suferă de uromicidoză. El a dezvoltat simptome specifice, caracterizate prin dureri abdominale și de spate, greață, vărsături și agitație severe, fiind nevoie să fie transportat direct din închisoare către o clinică de urgență.”
Iar la concluzia studiului se scria ceva de-a dreptul aiuritor: „este nevoie de un program național de permise pentru urinat […] astfel încât persoanele cu uromicite să fie libere să urineze oriunde și oricând, atunci când necesitățile medicale o cer, fără să mai fie împiedicate de legile statale sau de reglementările împotriva urinării în public.”
Articolul a fost trimis către Urology & Nephrology Open Access Journal avându-l ca autor pe „Dr. Martin Van Nostrand, un soi de alter ego al personajului Kramer, iar în lista de referințe apăreau personaje secundare din faimosul serial. La trei zile după expedierea articolului acesta a fost acceptat spre publicare, sub rezerva unor mici și nesemnificative corecții. Deși suma pentru publicare, 766 $ plus taxe, nu a fost plătită, după efectuarea corecțiilor cerute, articolul a fost publicat pe 31 martie.
Este de remarcat faptul că o simplă căutare după „uromycitisis” și „Martin Van Nostrand” duce direct către serialul Seinfeld. Nu este nevoie să fii specialist în urologie pentru a face această constatare.
Penisul conceptual ca un construct social
Da, acesta este titlul unei lucrări publicate în Cogent Social Sciences (sub pseudonim) de către Peter Boghossian și James Lindsay.
Cogent Social Sciences se autodefinește ca o publicație care oferă „peer-review de înaltă calitate” și care abordează „domeniul științelor sociale: de la drept la sociologie, de la politică la geografie și de la sport la științele comunicării.” Există și un îndemn pentru cercetători, Cogent Social Sciences oferă o fereastră către lume: „Conectați-vă cercetările la o audiență globală pentru a obține un impact maxim.” Frumoase cuvinte. Din păcate, în spatele lor nu se află mare lucru.
Să revin la articolul The conceptual penis as a social construct. Încă din rezumatul lucrării se pot găsi lucruri care ar fi trebuit să atragă atenția unui „peer-review de înaltă calitate”. „Vom arăta că penisul conceptual poate fi înțeles mai bine nu ca un organ anatomic, ci ca un construct social izomorfic cu performanțele toxice masculine.”
Urmează textul propriuzis, scris într-un limbaj oarecum obscur. Pe parcursul său sunt mai multe puncte care ar fi trebuit să atragă atenția unui „peer-review de înaltă calitate”. De exemplu, „legătura dintre penisul conceptual și schimbările climatice”! Iată și textul cu pricina:
„Schimbările climatice nu sunt determinate de nimic altceva decât de anumite tematici dăunătoare ale hipermasculinității, care pot fi înțelese cel mai bine prin abordarea dominantă a ecosistemului identificat cu penisul conceptual. Planeta noastră se apropie rapid de pragul de 2°C și din cauza dinamicii puterii patriarhale, care menține structurile capitaliste prezente, în special în ceea ce privește industria combustibililor fosili. Legăturile dintre dominanța hipermasculină a științificului și deteriorarea ireparabilă a ecosistemului sunt clare.”
Și: „Abordările masculine hegemonice, dezastruoase și nesustenabile în politica și acțiunea asupra mediului sunt rezultatele previzibile ale unei violări a naturii printr-o mentalitate dominată de bărbați. Această mentalitate este cel mai bine surpinsă prin recunoașterea rolului penisului conceptual asupra psihologiei masculine. Ea se se aplică în cazul mediului nostru natural, în special medii virgine, care pot fi explotate ieftin pentru resursele materiale și care au căzut victime abordărilor patriarhale ale câștigului economic, fiind furate din cauza extrapolării inerente a culturii violului, aferentă penisului conceptual.”
Cuvinte și propoziții lipsite de orice sens au fost acceptate ca fiind o lucrare științifică legitimă. Nu voi comenta mai mult acum. Problema acestor jurnale prădătoare, care doar imită abordarea științifică, reprezintă un uriaș pericol pentru știința adevărată și nu numai. Distrugând reperele valorice, publicând orice, contra unei sume de bani, ele devin promotoarele pseudoștiinței.
Într-o lume în care jurnalele prădătoare își fac simțită prezența din ce în ce mai mult, iubitorii raționali ai adevărului trebuie să se înarmeze cu și mai multă răbdare pentru a nu cădea în capcana lor.
