Ariel, unul dintre sateliții lui Uranus, ar putea adăposti un ocean lichid, ascuns sub un strat gros de gheață, potrivit noilor observații realizate cu telescopul spațial James Webb. Această descoperire oferă răspunsuri la un mister vechi de zeci de ani: prezența surprinzătoare a dioxidului de carbon pe suprafața lui Ariel.
Primele indicii ale prezenței dioxidului de carbon pe Ariel au fost obținute prin observațiile făcute de telescopul spațial Hubble și de misiunile spațiale Voyager. Analiza detaliată a acestor date a fost dificil de obținut din cauza limitărilor instrumentelor disponibile la momentul respectiv. Astfel, informațiile colectate au fost în realitate mai mult orientative decât precise. Prezența acestor compuși pe suprafața acestui mic satelit i-a intrigat pe cercetători. La o asemenea distanță de Soare (de aproximativ 20 de ori distanța Pământ-Soare), dioxidul de carbon ar trebui să se transforme în gaz, din cauza temperaturii de acolo și a faptului că Ariel nu are deloc atmosferă, și să se disipeze în spațiu. Această anomalie a sugerat existența unui mecanism care permite regenerarea acestui dioxid de carbon pe suprafața lunii. ca urmare, oamenii de știință au fost nevoiți să emită ipoteze despre procesele aflate în joc. Unul dintre ei a sugerat că acest fenomen are loc ca urmare a interacțiunilor dintre suprafața lui Ariel și particulele încărcate din magnetosferă, care generează radiații ionizante și lăsând în urmă dioxid de carbon, un proces numit „radioliză”. Ipoteza aceasta nu i-a convins pe majoritatea cercetătorilor.
Noi dovezi obținute cu ajutorul telescopului spațial James Webb (JSWT) sugerează că sursa acestui dioxid de carbon ar putea proveni de fapt nu din exteriorul lui Ariel, ci din interior. JWST obținut imagini detaliate ale luminii reflectate de Ariel, ceea ce a permis oamenilor de știință să-i determine compoziția sa chimică. S-a descoperit că depozitele de dioxid de carbon de pe Ariel sunt printre cele mai bogate găsite în sistemul nostru solar. Dar, mai interesant, au fost identificate pentru prima dată și depozitele de monoxid de carbon. Această descoperire este surprinzătoare, deoarece monoxidul de carbon se stabilizează în mod normal la temperaturi mult mai scăzute decât cele observate pe Ariel, care sunt în jur de 80 K. Această rotație de compuși observată pe suprafața lui Ariel s-ar putea datora proceselor criovulcanice. „Vulcanii înghețați” pot, într-adevăr, să ejecteze materiale lichide subiacente care îngheață și se depun pe suprafața unei luni sau a unei planete.
În plus, datele JWST au dezvăluit minerale carbonatate pe suprafața lui Ariel, sugerând că aceste săruri se formează atunci când roca întâlnește apă lichidă. Din nou, acest lucru susține ideea că ar putea exista un ocean de apă lichidă sub gheața acestui mic satelit al planetei Uranus. Oamenii de știință așteaptă acum observații suplimentare pentru a confirma prezența unui ocean subteran și pentru a explora aceste procese criovulcanice mai detaliat. O astfel de misiune ar putea oferi informații valoroase despre Ariel și, prin extensie, despre alte lumi înghețate din sistemul nostru solar. Cercetarea echipei a fost publicată în The Astrophysical Journal Letters
