În inima Munților Māhneshān, în Iran, se află mina Chehrābād. De mai bine de 2.000 de ani, acest important sit arheologic păstrează rămășițele mumificate ale minerilor care au murit în condiții teribile. Acești oameni de sare, așa cum sunt uneori numiți, au fost păstrați într-un mod excepțional datorită sării care pătrunde în pereții minei. Sarea, aurul alb al antichității, a fost o resursă strategică de o importanță capitală pentru civilizațiile antice. Stăpânirea lui era într-adevăr sinonimă cu puterea economică și politică. Mina Chehrābād, situată în inima Imperiului Ahemenid, dovedește această căutare neobosită. Persanii, mari cuceritori și organizatori, înțeleseseră miza vitală a controlului rutelor comerțului cu sare. Această resursă esențială a fost folosită nu numai pentru conservarea alimentelor, ci și pentru plata soldaților și întreținerea infrastructurii.
Trebuie remarcat faptul că exploatarea minei Chehrābād s-a întins pe mai multe milenii, din perioada Ahemenidă până în perioada islamică. Arheologii au descoperit urme ale exploatării care datează din epoca pietrei, dar este dificil de determinat cu certitudine când mina a fost exploatată pentru prima dată. Condițiile de muncă din aceste mine au fost, fără îndoială, extrem de dificile. Întunericul, zgomotul, praful și prăbușirile erau pericole constante. Instrumentele rudimentare și dificultatea extragerii sării au necesitat o forță fizică considerabilă. Corpurile mumificate mărturisesc aceste condiții extreme și ne amintesc de prețul plătit de acești oameni pentru a satisface setea de sare a Imperiului.
Analizele corpurilor au relevat fracturi, leziuni de compresie și chiar urme de paraziți intestinali. Aceste indicii sugerează că acești oameni au suferit accidente în mină, unii ar fi putut fi îngropați de vii. Descoperirea unui băiat de șaisprezece ani, cu mâinile ridicate parcă pentru a se proteja, este deosebit de emoționantă.
Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale acestei descoperiri, prezentate într-un articol publicat în Journal of World Prehistory, constă în starea excepțională de conservare a corpurilor. Cum ar fi putut acești oameni să fie păstrați de milenii? Răspunsul constă într-un element simplu, dar extraordinar: sarea. În contact cu țesuturile organice, absoarbe apa conținută în celule. Acest lucru previne proliferarea bacteriilor responsabile de descompunere. Sarea a reacționat și cu proteinele prezente în țesuturi, transformându-le într-o substanță tare, asemănătoare cu pielea. Acest proces, numit tanizare, a contribuit la întărirea conservării corpurilor. Acest tip de mumificare naturală este relativ rar. De obicei apare în medii foarte uscate, cum ar fi deșerturile sau peșterile saline. Este important de menționat: calitatea conservării variază de la corp la corp. Unele sunt într-adevăr perfect conservate, în timp ce altele au suferit daune mai semnificative. Aceste diferențe se explică prin poziția corpului în mină, cantitatea de sare care a acoperit-o și posibilele mișcări ale solului care ar fi putut avea loc în timp.Datorită acestei conservări, oamenii de știință pot studia aceste corpuri cu o precizie de neegalat. Astfel, ei pot afla mai multe despre anatomia, fiziologia și patologia oamenilor antici. În plus, analiza îmbrăcămintei, instrumentelor și urmelor de alimente găsite pe corpuri face posibilă reconstruirea stilului lor de viață și a mediului lor.
Din păcate multe întrebări rămân nerezolvate. Cum au trăit acești oameni? Care au fost motivațiile lor pentru a lucra în condiții atât de periculoase? Cum au fost organizate echipele de mineri? La aceste întrebări arheologii încă mai caută răspunsuri.
