De mai bine de 150 de ani, astronomii observă Marea Pată Roșie (Great Red Spot, GRS) a lui Jupiter, o furtună gigantică suficient de mare pentru a înghiți întregul Pământ. Totuși, în ciuda deceniilor de studiu, această formațiune misterioasă continuă să surprindă oamenii de știință. Datorită observațiilor recente efectuate de Telescopul Spațial Hubble, cercetătorii au descoperit că GRS nu este atât de stabilă pe cât pare. De fapt, furtuna oscilează, se micșorează și se extinde în moduri neașteptate, ca un „bol de gelatină”. Aceste noi observații oferă o perspectivă fascinantă asupra funcționării acestei incredibile furtuni jupiteriene și ne-ar putea ajuta chiar să înțelegem mai bine fenomenele meteorologice de pe alte planete și chiar de pe Pământ.
Marea Pată Roșie este una dintre cele mai emblematice caracteristici ale planetei Jupiter. Este un anticiclon gigantic (o furtună care se rotește în sens opus ciclonilor tereștri). Are o lățime de aproximativ 16 000 de kilometri, mai mult de o dată dimensiunea Pământului, și se învârte de cel puțin 350 de ani. Culoarea sa roșie caracteristică, care i-a dat numele, este încă puțin înțeleasă de oamenii de știință, dar ar putea fi legată de compușii chimici din atmosfera planetei. Deși multe furtuni de pe Pământ se formează și dispar în câteva zile sau săptămâni, GRS persistă de secole. Longevitatea și dimensiunea sa extraordinară au fascinat întotdeauna astronomii, care încearcă să înțeleagă de ce continuă să existe atât de mult timp. Datorită noilor tehnici de observare, cercetătorii înțeleg acum că această furtună gigantică este mult mai dinamică decât credeau.
Între decembrie 2023 și martie 2024, telescopul spațial Hubble a observat Marea Pată Roșie pe o perioadă de 90 de zile. Cercetătorii au combinat apoi imaginile luate de Hubble pe parcursul mai multor zile pentru a crea un fel de film accelerat al comportamentului GRS. Datorită acestei tehnici, cercetătorii au putut observa mișcările subtile ale furtunii cu o precizie care nu poate fi obținută cu imagini realizate la un moment dat. Rezultatele au fost prezentate într-un articol publicat în The Planetary Science Journal. Observațiile au arătat că GRS nu este atât de fixă pe cât se credea anterior. De fapt, ea oscilează, se micșorează și apoi se mărește ușor, schimbându-și în același timp viteza. Acest fenomen este comparabil cu un bol de gelatină care începe să se agite. Oscilațiile GRS par să fie legate de interacțiuni complexe cu jet stream-urile puternice ale lui Jupiter, vânturile rapide care circulă în jurul planetei. Prin accelerare și încetinire, furtuna pare să lupte împotriva acestor vânturi, ceea ce duce la oscilațiile sale uriașe.
Observațiile în ultraviolet au arătat, de asemenea, că inima furtunii devine mai strălucitoare atunci când GRS atinge cea mai mare dimensiune în ciclul său de oscilații. Acest lucru sugerează că mai puține particule de nor sunt absorbite în atmosfera superioară în acest moment, ceea ce schimbă aspectul furtunii. Aceasta este prima dată când acest tip de mișcare a fost observat pe GRS. Până acum, oamenii de știință credeau că furtuna își schimbă ușor poziția, dar nu observaseră niciodată aceste oscilații ale dimensiunii sale.
Studiul Marii Pete Roșii a lui Jupiter nu se limitează la o simplă fascinație pentru această furtună imensă. De fapt, acesta are, de asemenea, o importanță considerabilă pentru oamenii de știință care încearcă să înțeleagă mai bine mecanismele meteorologice care acționează pe Pământ. Studiind această furtună, care persistă de secole, cercetătorii pot face paralele cu fenomene meteorologice terestre precum uraganele și anticiclonii. De exemplu, modul în care GRS interacționează cu jet stream-urile lui Jupiter ar putea pune în lumină dinamica vânturilor violente care se formează în jurul ciclonilor de pe Pământ.
Interesul pentru GRS se extinde și dincolo de planetele din sistemul nostru solar. Descoperirile despre modul în care această furtună interacționează cu atmosfera lui Jupiter pot ajuta la interpretarea datelor colectate de astronomi cu privire la exoplanete. Deși suntem încă departe de a putea observa atmosferele acestora la fel de detaliat ca cele ale planetelor precum Jupiter, fiecare progres pe care îl facem în studiul fenomenelor precum GRS contribuie la îmbunătățirea capacității noastre de a modela și înțelege climatele exoplanetare.
