În urmă cu aproximativ 252 de milioane de ani, Pământul a cunoscut una dintre cele mai devastatoare extincții din istoria sa: extincția de la sfârșitul Permianului. Această criză biologică, care a distrus peste 80% din speciile marine, a perturbat profund și viața pe uscat, dar în ce măsură? Un studiu recent, publicat în Science Advances, contestă ideea larg răspândită că ecosistemele terestre au suferit o devastare totală similară cu cea a oceanelor. Cercetătorii au descoperit un refugiu de plante în China care a permis vieții terestre să supraviețuiască și să se recupereze mai repede decât se credea anterior.
Extincția de la sfârșitul Permianului, care a avut loc acum aproximativ 252 de milioane de ani, este considerată cel mai devastator eveniment din istoria Pământului, distrugând aproximativ 80% din speciile marine și mai mult de 70% din formele de viață terestre. Se crede că acest cataclism global a fost declanșat de erupții vulcanice masive din Siberia, cunoscute sub numele de Capcane Permian, care au eliberat cantități enorme de gaze cu efect de seră, inclusiv dioxid de carbon și metan. Aceste emisii ar fi provocat apoi o încălzire globală bruscă, însoțită de ploi acide, incendii forestiere pe scară largă și o scădere drastică a oxigenului din atmosferă, făcând mediul aproape nelocuitor pentru multe specii. Cu toate acestea, în ciuda violenței acestui eveniment, unele regiuni ale planetei par să fi fost mai puțin afectate de această tulburare.
Condusă de profesorul Liu Feng, o echipă de cercetători de la Institutul de Geologie și Paleontologie Nanjing (NIGPAS) a dezvăluit recent existența unei oaze de viață în bazinul Turpan-Hami din Xinjiang, China. Situată în apropierea activității vulcanice intense a vremii, această regiune a servit în mod paradoxal drept refugiu pentru comunitățile de plante terestre în timpul dispariției în masă de la sfârșitul Permianului. Analizând polenul și fosilele de spori extrase din straturile geologice bine conservate ale secțiunii de sud a Taodonggou, cercetătorii au reușit să urmărească istoria vegetației locale compusă în principal din ferigi și conifere. Tehnicile avansate de datare au arătat apoi că această vegetație a înflorit continuu cu mult înainte, în timpul și după extincție.
Rezultatele obţinute au fost deosebit de surprinzătoare. În timp ce biodiversitatea marine a suferit un colaps aproape total, vegetația terestră din această regiune a demonstrat o rezistență remarcabilă. Rata de dispariție a speciilor de plante acolo a fost limitată la doar 21%, ceea ce este mult mai mic decât pierderile catastrofale observate în ecosistemele marine. În timp ce unele specii au dispărut la nivel local, majoritatea au supraviețuit, permițând ecosistemului să rămână relativ stabil în această perioadă de criză globală. Studiul a confirmat, de asemenea, că fosilele descoperite, inclusiv trunchiuri de copaci intacte și tulpini de ferigă, provin din regiune și nu din plante transportate de vânt sau de apă. Această observație a fost crucială în validarea ipotezei unui refugiu în care condițiile de mediu locale au permis vieții să persistă în ciuda amplorii cataclismului.
Semnificația acestei descoperiri în China constă nu numai în rezistența vegetației în timpul dispariției, ci și în viteza cu care ecosistemul local a revenit după încheierea crizei. La doar 75.000 de ani de la dispariție, în regiune au fost descoperite fosile de tetrapode, precum Lystrosaurus erbivor și Chroniosuchians carnivori, dovedind că și fauna și-a recuperat rapid diversitatea. Această întoarcere rapidă la o rețea trofica complexă a fost mult mai rapidă decât credeau inițial oamenii de știință. Cercetările anterioare au sugerat că recuperarea ecosistemului după evenimentul de extincție a Permian ar fi durat mai mult de un milion de ani. Totuși, studiul realizat de echipa profesorului Liu Feng sugerează că refacerea ecologică a fost de peste zece ori mai rapidă în această regiune datorită existenței acestui refugiu al vieții.
Un alt factor crucial care a permis regiunii să reziste crizei a fost climatul local. Bazinul Turpan-Hami, desi apropiat de zonele vulcanice, a beneficiat de un climat stabil si semiumed. Conform analizelor paleosolului, regiunea a primit aproximativ 1.000 mm de precipitații anuale, care au oferit un mediu mai favorabil vegetației decât alte regiuni mai aride sau cele mai expuse efectelor vulcanice. Această stabilitate climatică ar fi permis apoi vegetației să prospere și ar fi oferit un mediu propice supraviețuirii speciilor de animale migratoare.
Această descoperire oferă o nouă perspectivă asupra rezilienței ecologice în fața dezastrelor globale. Acesta arată că, chiar și în perioade de criză extremă, unele ecosisteme pot supraviețui și se pot recupera rapid dacă condițiile locale sunt favorabile. Într-un moment în care Pământul se confruntă cu amenințări de mediu, cum ar fi schimbările climatice și pierderea biodiversității, acest studiu subliniază importanța protejării zonelor de reziliență, zone care pot juca un rol cheie în conservarea biodiversității globale.
