Un studiu revoluționar arată că conștiința nu provine din creierul tău (

„Gândesc, deci exist.” Încă din secolul al XVII-lea, această celebră formulă a lui René Descartes a modelat concepția occidentală despre minte, sinele și conștiință. Gânditorul precede ființa: am fi în primul rând minți capabile să raționeze, iar însăși existența noastră s-ar baza pe această capacitate de a gândi. Dar un amplu studiu neuroștiințific, publicat recent în Nature, ar putea inversa această logică: conștiința nu ar fi rodul gândirii, ci al senzațiilor corporale. O ipoteză radicală care nu este lipsită de consecințe. Dacă se confirmă, ar putea nu numai să revoluționeze filosofia, ci și să transforme profund medicina, în special modul în care îngrijim pacienții comatoși sau care nu pot comunica. În joc este o chestiune de viață și de moarte: cine este cu adevărat conștient – și cum putem ști acest lucru?

De câteva decenii, două mari teorii se confruntă pe tema conștiinței. Prima, numită teoria spațiului de lucru neuronal global (GNWT), sugerează că conștiința apare atunci când o informație este disponibilă pe scară largă în creier, prin cortexul prefrontal, regiune implicată în gândire, limbaj și luarea deciziilor. Conform acestei ipoteze, conștiința ar fi strâns legată de gândirea rațională. A doua teorie, mai recentă, este teoria informației integrate (IIT). Aceasta susține că conștiința ia naștere din modul în care informațiile senzoriale sunt procesate și conectate între ele, în special în regiunile posterioare ale creierului. Aici, rolul corpului și al senzațiilor devine central. Nu mai este atât raționamentul cel care produce conștiința, ci experiența trăită.

Pentru a decide între aceste două modele, o echipă de 256 de cercetători din 12 laboratoare internaționale a realizat un experiment de o amploare fără precedent. Abordarea lor: crearea unei „colaborări antagoniste”, adică reunirea unor oameni de știință cu puncte de vedere opuse pentru a-și testa riguros ipotezele. Obiectivul nu era de a demonstra una sau alta dintre teorii, ci de a observa, la scară largă, ce arată de fapt datele cerebrale.

Protocolul studiului era ambițios: participanții trebuiau să observe imagini simple (fețe, obiecte, litere) în timp ce activitatea lor cerebrală era înregistrată folosind mai multe tehnici (EEG, IRMf, MEG). Cercetătorii au căutat să răspundă la trei întrebări importante: Unde se află conștiința în creier? Când apare? Cum se manifestă la nivel neuronal?

Rezultatele sunt fascinante. În primul rând, ele arată că activitatea legată de conștiință este mult mai pronunțată în regiunile posterioare ale creierului, în special în cortexul vizual și în zonele senzoriale. Semnalele legate de experiența conștientă sunt mai puternice și mai stabile în aceste zone. În schimb, în partea frontală a creierului, unde GNWT situa centrul conștiinței, activitatea este mult mai slabă, chiar absentă. Al doilea punct cheie: conștiința nu pare să se reducă la o „fulgerare” de recunoaștere, așa cum presupune GNWT. Ea rămâne prezentă atât timp cât stimulul vizual este perceput, ceea ce întărește viziunea conștiinței ca proces continuu, integrat în procesarea senzorială. În cele din urmă, oamenii de știință au observat faimoasa sincronizare cerebrală – oscilații gamma rapide – care însoțește stările conștiente. Un fapt intrigant: aceste unde au apărut între regiunile vizuale și cortexul prefrontal, dar nu și între regiunile vizuale și cortexul posterior. Acest ultim rezultat pare să contrazică TII… fără a fi însă suficient pentru a o discredita. Pe scurt: nicio teorie nu iese învingătoare, dar ansamblul datelor înclină clar în favoarea unei conștiințe înrădăcinate în regiunile senzoriale, deci în corp.

Această idee a unei conștiințe corporale nu este nouă. Ea este susținută în special de neuroștiințificii Antonio și Hanna Damasio, care vorbesc despre o conștiință „încarnată”. Pentru ei, senzațiile corporale — durerea, foamea, temperatura, plăcerea sau stresul — sunt primele elemente constitutive ale conștiinței noastre. Ele sunt cele care formează sentimentul de a fi un „eu”, prezent aici și acum. Gândirea, limbajul și rațiunea au apărut abia mai târziu, în evoluție. Această schimbare de paradigmă are implicații majore. Pentru că, dacă conștiința nu se află în regiunile gândirii, ci în cele ale simțirii, atunci modul în care o detectăm la ceilalți – la pacienții comatoși, la copii, la animale – trebuie regândit.

În unitățile de terapie intensivă, medicii se confruntă adesea cu decizii tragice. Ce să facă cu un pacient în comă prelungită sau în stare vegetativă? Să continue să-l mențină în viață sau să oprească tratamentul? În aceste cazuri, este crucial să se știe dacă persoana este încă conștientă – chiar dacă nu se poate exprima. Potrivit neuroscientistului Christof Koch, coautor al studiului, 70-90% dintre pacienții aflați în aceste stări mor în urma unei decizii de întrerupere a tratamentului. Cu toate acestea, un articol din  New England Journal of Medicine relevă că aproape un sfert dintre acești pacienți prezintă semne de conștiință ascunsă. Ei sunt treji, poate simt, dar nu au nicio modalitate de a arăta acest lucru.Dacă conștiința este bine ancorată în zonele senzoriale, aceste semne ar putea deveni mai ușor de identificat – și ar putea evita erori grave de diagnostic.

Unii cercetători, însă, îndeamnă la prudență. Pentru Jordan Conrad, filosof al conștiinței, aceste studii identifică poate condițiile conștiinței, dar nu conștiința în sine. El evocă experiența gândirii „Mary, neuroștiințista”: o cercetătoare care știe totul despre culoare, dar nu a experimentat-o niciodată. În ziua în care vede roșu, descoperă ceva radical nou. Această cunoaștere experiențială, subiectivă, rămâne în afara sferei științei. Există, așadar, încă o distanță între corelațiile neuronale ale conștiinței și conștiința ca experiență trăită. Dar un lucru este sigur: acest studiu deschide o nouă cale, mai concretă, mai senzorială și poate mai umană.

Dacă Descartes a avut dreptate pentru epoca sa, poate că este timpul să actualizăm formula sa. Pentru că, în lumina celor mai recente date neuroștiințifice, nu suntem mașini de gândit care simt, ci organisme sensibile care gândesc. Așadar, în loc de „Gândesc, deci exist”, poate că ar trebui să spunem de acum înainte: „Simt, deci exist”.

Știință&Tehnică

Revista “Ştiinţă şi Tehnică“, cea mai cunoscută şi longevivă publicaţie de popularizare a ştiintelor din România