Aparent, nu este nevoie de explicații științifice pentru gustul plăcut al răzbunării. Pare firesc să strigăm de bucurie pe străzi atunci când un om detestat de o lume întreagă moare. Și totuși, satisfacția pe care o simțim atunci când un personaj negativ își primește pedeapsa este tributară reacțiilor chimice la nivel cerebral și perfect măsurabilă.
Aceasta este concluzia la care a ajuns o echipă de psihologi a Colegiului Universitar London, condusă de Tania Singer, în urma derulării unui experiment având la bază Dilema Prizonierului, un paradox al mai largei Teorii a Jocurilor.
Pe scurt, dilema sugerează o situație în care doi prizonieri ai autorităților sunt suspectați că au comis o infracțiune, pedepsită cu maximum cinci ani de detenție. Fiecare dintre prizonieri este interogat separat. Dacă unul dintre ei – trădătorul – mărturisește și îl incriminează pe celălalt – în timp ce partenerul rămâne tăcut – atunci primul va fi pedepsit cu un an, iar celălalt cu patru ani de închisoare. Dacă ambii tac și cooperează, fiecare va primi doi ani de detenție, din lipsă de dovezi. Ultima posibilitate este ca amândoi să mărturisească, caz în care sunt închiși trei ani.
Cercetătorii au interpretat acest scenariu în fața unor subiecți experimentali, cărora le-au permis să își formeze opinii solide despre cei doi “prizonieri”. În multe cazuri, subiecții au dezvoltat antipatii severe pentru prizonierul trădător, considerându-l a nu fi un partener de încredere. Apoi, subiecții au fost monitorizați cu aparate de imagistică cerebrală prin rezonanță magnetică (IRMN) în timp ce oamenii de știință aplicau șocuri electrice dureroase în zona mâinilor prizonierilor.
Aici rezultatele au devenit interesante: deși fiecare subiect prezenta o activitate sporită în zonele cerebrale relaționate cu durerea atunci când suspecții erau electrocutați – reacția firească de a empatiza cu rănirea altei persoane – această activitate a fost ușor redusă atunci când trădătorii primeau șocuri electrice. Cu alte cuvinte, comportamentul social negativ al acestora din urmă a a diminuat simpatia subiecților, făcându-i mai puțin interesați de durerea pe care o resimțeau cei în chestiune.
Cea mai interesantă descoperire, totuși, s-a făcut în cazul creierelor bărbaților – nu și al femeilor. Atunci când aceștia priveau un trădător fiind pedepsit, prezentau activitate în regiunile cerebrale responsabile de recompensa, așa cum sunt corpul striat ventral, sau nucleul accumbens. Este vorba despre elemente esențiale ale traseului dopaminei, aceleași autostrăzi nervoase care \”se încing\” la sex, droguri și muzica rock. Se pare, deci, că suntem construiți astfel încât să simțim plăcere atunci când cei vinovați de ceva sunt pedepsiți. Oamenii sunt satisfăcuți atunci când văd făcându-se dreptate, chiar dacă instrumentul pedepsirii este în afara puterii lor de control.
Sursa
