Încă din secolul al XIX-lea, manualele de anatomie au descris trei tipuri bine cunoscute de cartilaj: cartilaj hialin, elastic și fibroelastic. Cu toate acestea, o descoperire ar putea zgudui aceste certitudini. Cercetătorii au evidențiat recent un al patrulea tip de cartilaj care a fost observat anterior, dar a fost uitat. Acest țesut, numit lipocartilaj, este intrigant datorită asemănării sale cu folie cu bule și a caracteristicilor sale unice. Ce știm despre această redescoperire științifică care promite să revoluționeze cunoștințele noastre de anatomie?
Lipocartilajul se distinge de cele trei tipuri de cartilaj descrise clasic prin compoziția și aspectul său. În timp ce alte cartilaje sunt formate din celule înglobate într-o matrice densă de colagen și fibre elastice, lipocartilajul are o structură foarte diferită. Este compus din celule adipoase în formă de balon umplute cu grăsime și înconjurate de o matrice foarte fină. Aceste celule, numite lipocondrocite, se pot organiza în grupuri care amintesc de cărămizile stivuite. Această arhitectură conferă țesăturii o elasticitate remarcabilă, permițându-i în același timp să reziste la deformare și la rupere. Lipocartilajul se găsește în structuri care nu trebuie să susțină greutatea, cum ar fi urechea exterioară (a cărei origine te-ar putea surprinde), nasul și părți ale gâtului, inclusiv epiglota și laringele. Aceste zone necesită o mare flexibilitate, iar lipocartilajul pare perfect adaptat acestor funcții.
Echipa și-a extins, de asemenea, cercetările pentru a înțelege cât de răspândit este lipocartilajul în regnul animal. Examinând specimene de muzeu, ei au descoperit acest țesut la mai multe mamifere, cum ar fi șoarecele spinos din Cairo, veverița zburătoare și liliacul cu limba lungă a lui Pallas. În schimb, ei nu au găsit nicio dovadă de lipocartilaj la non-mamifere, cum ar fi broaștele, păsările sau aligatorii. Deși lipocartilajul face senzație astăzi, nu este o adevărată noutate. Prima mențiune despre acest țesut datează din anii 1850, când histologul Franz von Leydig a observat la microscop un cartilaj unic în urechile șobolanilor. Leydig a observat că acest țesut, care la prima vedere arăta ca grăsime, avea și caracteristici specifice cartilajului. Cu toate acestea, munca lui a fost uitată rapid.
În anii 1960, oamenii de știință au raportat din nou țesuturi similare în urechile rozătoarelor. În 1976, doi cercetători au propus chiar termenul de lipocondrocit pentru a desemna celulele adipoase ale lipocartilajului. În ciuda acestui fapt, interesul pentru structură a scăzut din nou. Doar cu munca recentă a lui Maksim Plikus și a echipei sale de la Universitatea din California, Irvine, acest țesut reapare la suprafață. „A fost o descoperire întâmplătoare”, spune Plikus. În timp ce studiau pielea urechilor de șoarece, cercetătorii au dat peste aceste celule pline de grăsime, pe care le-au comparat inițial cu folie cu bule. Impulsionați de curiozitatea lor, ei au explorat acest țesut in profunzime si i-au dezvăluit arhitectura si caracteristicile genetice unice. Studiul recent, publicat în revista Science, evidențiază câteva particularități ale lipocartilajului. Spre deosebire de grăsimea convențională, celulele grase din lipocartilaj nu cresc sau se micșorează ca răspuns la aportul caloric. Această stabilitate se datorează absenței enzimelor capabile să descompună grăsimile și a transportorilor care transportă lipidele alimentare către aceste celule. Ca urmare, acest țesut își păstrează întotdeauna proprietățile elastice și spongioase, indiferent de variațiile dietei. Această stabilitate ar putea oferi un avantaj evolutiv, în special în urechea externă. Undele sonore se propagă foarte eficient prin grăsime, iar menținerea unei structuri stabile ar putea îmbunătăți capacitatea de a colecta și focaliza undele sonore. Astfel, lipocartilajul ar putea juca un rol crucial în auzul mamiferelor.
Redescoperirea lipocartilajului are implicații majore. Ea justifică o actualizare a manualelor de anatomie și histologie, dar ar putea deschide și noi perspective în medicină și biologia evolutivă. Cercetătorii speră să exploreze capacitatea sa de a se regenera după o rănire, care ar putea avea aplicații în medicina regenerativă. Ei doresc, de asemenea, să afle dacă acest țesut conține subtipuri de celule și să înțeleagă cum celulele sale gestionează un conținut ridicat de grăsimi care este potențial toxic pentru alte tipuri de celule. „Aceste descoperiri despre un nou tip de celulă și țesut sunt fundamentale și constituie o adevărată schimbare de paradigmă”, conchide Maksim Plikus. Dezvăluind secretele lipocartilajului, oamenii de știință deschid o nouă pagină în biologie și ne reamintesc că chiar și în structurile aparent obișnuite, mistere fascinante încă așteaptă să fie descoperite.
