Există descoperiri care sunt remarcate imediat, în timp altele care așteaptă ani de zile până să-și dezvăluie importanța. Într-un sertar uitat de la Museo del Desierto din Saltillo, Mexic, a fost identificată recent o nouă specie de dinozaur, un văr îndepărtat al celebrului T. Rex. Această descoperire, făcută în 2000, ar putea schimba foarte bine înțelegerea noastră asupra zonei de distribuție a tiranozaurilor.
În 2000, în timp ce săpa în deșertul mexican, paleontologul Martha Carolina Aguillón a dat peste fragmente de oase fosilizate. La acea vreme, aceste rămășițe nu au atras prea multă atenție și au fost depozitate rapid în rezervele Museo del Desierto. Recent, o echipă condusă de Nick Longrich, un paleontolog la Universitatea din Bath, a reexaminat aceste fosile. Aceste analize au arătat apoi că aceste resturi erau în realitate fragmente ale unui femur parțial, un șold, precum și părți ale coloanei vertebrale și ale craniului unui nou tiranozaur. Specia a fost numită Labocania aguillonae în semn de omagiu pentru Aguillón. Noul dinozaur a fost descris într-un articol publicat în Fossil Studies.
Aceasta este o descoperire rară în această regiune. Mexicul nu este asociat în mod tradițional cu fosilele de tiranozaur, care se găsesc în principal mai la nord, în Canada sau în Statele Unite. Faimosul T. Rex, de exemplu, a fost descoperit în principal în state precum Montana și Wyoming. Înainte de această descoperire, în Mexic fusese descrisă o singură altă specie, Labocania anomala, iar legătura sa cu tiranozaurii rămâne controversată. Odată cu descoperierea L. aguillonae, cercetătorii își revizuiesc ipotezele privind diversitatea și distribuția geografică a acestor prădători formidabili. Longrich împreună echipa sa au remarcat, de asemenea, asemănări între această nouă specie și alți tiranozauri mai la sud, cum ar fi Bistahieversor sealeyi, descoperit în New Mexico, ceea ce sugerează o extindere mai mare a teritoriului lor. Echipa speră că această descoperire va încuraja mai multe lucrări de teren în zonele deșertice din Mexic, unde alte oase ar putea încă aștepta să fie dezgropate.
Spre deosebire de verii săi mai masivi din America de Nord, cum ar fi T. Rex, Labocania aguillonae pare să fi evoluat pentru a răspunde unui mediu foarte diferit. În timp ce tiranozaurii din regiunile mai nordice erau adesea mai grei și impunători, adaptați la teritorii vaste și poate mai puțin accidentate, L. aguillonae prezintă caracteristici care indică o mai mare lejeritate. Picioarele lungi și ochii mari sugerează o vedere mai bună și o agilitate superioară, ceea ce l-ar face un vânător rapid și eficient. Această morfologie mai zveltă ar putea fi un răspuns evolutiv la mediul deșertic în care au fost descoperite rămășițele sale. Spre deosebire de pădurile temperate sau câmpiile unde se găsesc de obicei tiranozaurii nordici, acest habitat probabil a necesitat o capacitate mai mare de a se mișca rapid și de a se adapta la condițiile mai aride din nordul Mexicului. Picioarele lungi i-ar fi permis lui L. aguillonae să parcurgă distanțe mai mari în căutarea prăzii într-un peisaj mai deschis și poate mai solicitant. Ochii mari indică o vedere îmbunătățită, potențial potrivită pentru medii cu lumină mai intensă sau pentru vânătoare în zori și amurg, momente favorabile în regiunile calde. Agilitatea și viteza Labocania aguillonae ar fi fost, prin urmare, atuuri cruciale în acest ecosistem. Aceste adaptări ar putea ilustra modul în care, chiar și în cadrul aceluiași grup de dinozauri, speciile au evoluat diferit în funcție de geografia lor. Acolo unde tiranozaurii din nord se bazau pe forța brută pentru a doborî prada, L. aguillonae s-ar fi putut baza pe viteză și receptivitate, un mod de vânătoare mai potrivit cu condițiile mai ostile din deșert din Mexic.
Deși povestea Labocaniei aguillonae este fascinantă, ea ilustrează și un fenomen comun în lumea paleontologiei: descoperirile trecute cu vederea. Multe fosile încă stau latente în rezervele muzeului, din cauza lipsei de resurse sau de atenție, înainte de a fi redescoperite mult mai târziu. Această descoperire demonstrează încă o dată importanța reexaminării periodice a colecțiilor pentru a se asigura că comorile științifice nu sunt uitate.
