Emisiile de carbon omenești determină acidificarea oceanele lumii cu o rată mai accelerată decât cea care a catacterizat extincțiile majore din ultimele 300 de milioane de ani, este concluzia primului studiu care analizează indicii geologice ale acidificării oceanice într-un interval de timp atât de extins.
Recenta analiză le aparține paleoceanografilor Observatorului Terestru Lamont-Doherty, din cadrul Universității Columbia, potrivit cărora continuarea emiterii dioxidului de carbon în ritm și cantități industriale va determina pierderea unor organisme precum reficurile de corali, stridiile și somonii.
Acest lucru este pe cale să se întâmple deoarece oceanele acționează asemenea unor bureți care absorb din aer dioxidul de carbon excedendar. Gazul reactează cu apa sărată formând acid carbonic, ce este neutralizat în timp de cochiliile fosilizate de pe fundul oceanic. Dar, dacă CO2 ajunge în ocean prea rapid și în cantități prea mari, el poate eradica ionii carbonați de care coralii, moluștele și anumite forme de plancton au nevoie pentru a forma recifuri și cochilii, necesare păstrării echilibrului menționat.
Or, acest lucru se întâmplă în zilele noastre. Potrivit studiului cercetătorilor, din cinci țări, aplecat asupra perioadei ultimelor 300 de milioane de ani, numai în perioada Maximului Termic din Paelocen-Eocen (PETM), acum 56 de milioane de ani, oceanele s-au schimbat cu viteza de astăzi. Atunci, pe parcursul a 5.000 de ani, o intensificare misterioasă a emisiilor de carbon a dublat concentrațiile atmosferice, a ridicat media termică globală cu circa 6 Co, transformând dramatic peisajul ecologic.
Ca rezultat, cochiliile carbonicede pe fundurile oceanice s-au dizolvat, între 5 și 10% dintre speciile planetei dispărând în mai puțin de 20.000 de ani. Acest lucru este bizar, deoarece ritmul convențional al dispariției speciilor este de numai câteva procente la un million de ani. De aceea, estimează cercetătorii, probabil că în acea perioadă pH-ul oceanic – o măsură a acidității – ar fi scăzut cu 0,45 de unități. Atunci când pH-ul scade, aciditatea crește. Acidificarea de atunci s-ar putea repeta în zilele noastre, iar specialiștii probează acest lucru examinând sedimente vechi de acum 56 de milioane de ani.
În ultimul secol, dioxidul de carbon atmosferic a sporit cu circa 30%, la 393 de părți per milion, iar pH-ul oceanic a scăzut cu 0,1 unități, la 8,1 – o rată de acidificare de cel puțin zece ori mai rapidă decât acum 56 de milioane de ani, potrivit specialiștilor. Panoul Interguvernamental al Schimbărilor Climatice prezice că pH-ul ar mai putea scădea cu încă 0,3 unități până la finele secolului, la 7,8, ridicând posibilitatea ca în curând să asistăm la schimbări oceanice similar celor din perioada PETM. De asemenea, în acel moment, diversitatea recifală s-ar reduce cu până la 40% și unele specii oceanice și-ar pierde capacitate de orientare.
„Problema nu este una ale cărei efecte să poată fi rapid inversate. Odată ce o specie dispare este pierdută pentru totdeauna. Jucăm un joc foarte periculos„, susține Christopher Langdon, oceanograf în cadul Universității din Miami, coauthor în studiul asupra recifurilor din Papua Noua Guinee.
Sursa
