China este una dintre cele două națiuni capabile în acest moment să trimită oameni pe orbită (cealaltă fiind Rusia), un club select în care Statele Unite speră să revină în 2017, prin lansările comerciale contractate deja de SpaceX și Boeing. China poate că nu are realizări spectaculoase, dar își respectă statutul de mare putere economică și pășește pe orbită cu pași mici, dar siguri.
PROIECTUL 921, FAZA SECUNDĂ
Lansat în 1992, programul spațial cu echipaj uman al Chinei, denumit Proiectul 921, era împărțit în trei faze.
Prima fază s-a încheiat cu succes în 2005, după șase zboruri ale capsulei Shenzhou, din care patru cu echipaj uman, China devenind în 2003 a treia națiune capabilă să lanseze oameni pe orbită. După ce a ocolit de 14 ori Pământul, Yang Liwei a revenit cu bine pe Pământ la bordul lui Shenzhou 5 și i-au urmat, peste doi ani, alți compatrioți: Fei Junlong și Nie Haisheng, care au rămas pe orbită timp de cinci zile.
În 2008 începea a doua fază a Proiectului 921, când China trimite pe orbită capsula Shenzhou 7 cu trei taikonauți la bord, Zhai Zhigang, Liu Boming și Jing Haipeng, marcând cu această ocazie și o nouă bornă: prima activitate extravehiculară chinezească, un pas obligatoriu pentru operațiuni orbitale complexe pe care oficialii chinezi le aveau planificate pentru viitor.
În 2011 are loc lansarea modulului orbital Tiangong 1 (Palatul Celest), o stație spațială de mici dimensiuni (practic, un modul) care rămâne pe orbită și primește vizita a trei capsule Shenzhou, din care două cu echipaj: Shenzhou 9 (Jing Haipeng, Liu Wang și Liu Yang) în iunie 2012 și Shenzhou 10 (Nie Haisheng, Zhang Xiaoguang și Wang Yaping) în iunie 2013, ambele misiuni petrecând aproape două săptămâni andocate cu Tiangon 1.
În prezent ne aflăm în a doua jumătate a celei de-a doua faze a Proiectului 921 și de acum lucrurile vor începe să se precipite pentru programul spațial chinezesc.
În martie 2016, China a anunțat că a renunță să mai folosească instrumentele de la bordul Tiangong 1, după exact 1.630 de zile de funcționare, urmând să țină sub observație orbita stației și să o pregătească pentru o revenire distructivă în atmosferă, deasupra Pacificului. Asta pentru că în septembrie 2016 a urmat lansarea unei noi stații spațiale, Tiangong 2, un nou test al Chinei pentru faza finală a Proiectului 921.
De fapt, întreg proiectul spațial al Chinei se află în acest moment într-un punct de cotitură. Vechile rachete sunt înlocuite cu unele mai eficiente și cu combustibil mai puțin poluant, iar infrastructura este și ea lărgită, pentru a face loc noilor planuri și nevoilor unei noi ere spațiale chinezești.
Dacă în prezent pentru lansări sunt încă folosite rachete Changzheng 2, 3 și 4 (în diverse configurații), capabile să lanseze aproape 10 tone pe orbita joasă — derivate din rachete balistice intercontinentale DF-5 dezvoltate între 1970 și 1990 — China va trece în câțiva ani la o nouă generație de lansatoare.
CHANGZHENG
În 1970, China devine a cincea națiune care lansează independent un satelit propriu. Pentru lansare a fost folosită o rachetă Changzheng 1. A fost însă al doilea zbor al unei rachete Changzheng, pentru că prima tentativă, din noiembrie 1969, nu a fost una de succes. O a doua rachetă CZ-1 zboară în 1970. O variantă îmbunătățită CZ-1D este testată în anii ’90, dar în cele din urmă se renunță la acest model.
Din anii ’70 începe folosirea lansatoarelor Changzheng 2, 3 și 4, în diverse versiuni. CZ-2 are cinci variante, din care trei sunt încă active. CZ-2F este considerat cel mai sigur model și este singura rachetă chinezească capabilă să transporte un echipaj pe orbită, așa că probabil va continua să fie folosită și după introducerea noilor generații de lansatoare (CZ-5, CZ-6 și CZ-7).
Changzheng 3 este în principal folosită pentru sateliți geostaționari și are patru variante, toate capabile să urce minim 5 tone pe orbita geostaționară. Spre deosebire de CZ-2 și CZ-3, Changzheng 4 nu folosește boostere suplimentare și vine în trei variante: CZ-4A, CZ-4B și CZ4-C, din care doar ultimele două mai sunt folosite în prezent.
Changzheng 6 a fost deja testată cu succes în septembrie 2015 și reprezintă primul semn al schimbării. Racheta în trei trepte (29 metri înălțime și cu o masă pe rampa de lansare de 100 de tone) se vrea o variantă ușoară, care să poată fi pregătită rapid pentru încărcături nu foarte pretențioase din punctul de vedere al masei (asemănătoare din acest punct de vedere cu defuncta Falcon 1 sau mai proaspăta rachetă europeană Vega). Prima treaptă folosește un singur motor YF-100, care arde kerosen și oxigen lichid pentru propulsia rachetei.
Changzheng 7 va fi însă calul de cursă lungă al Chinei pentru anii ce urmează, o rachetă medie, comparabilă cu Atlas V, Falcon 9 sau Delta IV. Înaltă de 53,1 metri, racheta are aproape 600 de tone și poate urca pe orbita terestră joasă peste 13 tone, folosind două trepte și, la nevoie, până la patru boostere suplimentare cu combustibil lichid. Prima treaptă folosește două propulsoare YF-100 (cu kerosen și oxigen lichid), în timp ce pentru a doua treaptă s-a optat pentru patru motoare YF-115.
Changzheng 5 va fi lansatorul greu al Chinei, care poate fi comparat cu Ariane 5 sau Delta IV Heavy, capabilă să transporte 25 de tone pe orbita terestră joasă sau 14 tone pe orbita geostaționară. Spre deosebire de Changzheng 4, încărcătura poate avea un diametru mai mare de patru metri, iar prima treaptă va fi propulsată de motoarele YF-77, primele motoare chinezești care folosesc oxigen și hidrogen lichid (oarecum similare cu RS-25, motoarele principale ale fostei navete spațiale).
Pe lângă propulsorul principal, Changzheng 5 va avea până la patru boostere suplimentare cu combustibil solid, dotate cu câte două motoare YF-100. Prima lansare a fost programată să aibă loc tot în 2016, astfel că, până la sfârșitul anului trecut, China a testat deja cele trei noi lansatoare, care urmează să preia sarcinile Changzheng 2, 3 și 4 (deși varianta 2F, folosită pentru zboruri cu echipaj uman, va rămâne încă mulți ani în uz).
Dar planurile Chinei nu se opresc aici: Changzheng 9 este un proiect care ia deja naștere în uzinele și universitățile chinezești și urmează să fie un lansator supergreu, comparabil cu Saturn V sau îndelung tergiversatul SLS american, capabil să lanseze până la 130 de tone pe orbita terestră (dublu față de Falcon Heavy).
Racheta urmează să aibă 100 de metri înălțime, o masă pe rampa de lansare de 3.000 de tone și va putea transporta un echipaj spre Lună. Vestea mai puțin bună este însă anul în care o vom vedea la lucru: China a anunțat că Changzheng 9 urmează să efectueze primul zbor abia în jurul anului 2030.
Însă o nouă infrastructură nu înseamnă doar rachete noi, ci și un nou cadru industrial care să poată face față noului avânt spațial. China a intrat și pe piața lansărilor de sateliți comerciali, iar în 2016 a lansat pentru prima dată un satelit european. Prima lansare Changzheng din 2016 a fost cea a satelitului Belintersat-1 aparținând Belarusului. Oficialitățile de la Beijing au declarat că vor înființa o companie care să preia aceste lansări comerciale, companie care va folosi propulsorul Kuaizhou-11, despre care însă nu se cunosc prea multe detalii.
Tot ca un pas spre eficientizarea și modernizarea infrastructurii, China a inaugurat în 2008 un nou cosmodrom, la Wenchang, pe insula Hainan, cea mai sudică insulă a Chinei. Rachetele din noile generații Changzheng, fabricate mai nou la Tianjin, vor fi transportate spre rampa de lansare de la Wenchang pe mare, renunțându-se treptat la celelalte trei cosmodromuri mai vechi: Jiuquan (dotat cu 3 rampe de lansare, doar una rămasă activă, a fost inaugurat în 1958), Taiyuan (inaugurat în 1968, folosit pentru lansări de sateliți meteorologici și de observare a Pământului) și Xichang (funcțional din 1984, cu două rampe de lansare, folosit pentru lansările de sateliți spre orbite geostaționare).
Wenchang are trei rampe de lansare, din care două sunt rezervate pentru Changzheng 5 și respectiv Changzheg 7, iar cea rămasă va fi împărțită de restul propulsoarelor.
TIANGONG ȘI TIANZHOU
Tiangong este încă un cuvânt chinezesc cu care trebuie să ne obișnuim, pentru că-l vom auzi din ce în ce mai des. Despre Tiangong 1 se vorbește la trecut, dar o rachetă Changzheng 2F a lansat Tiangong 2, o nouă stație spațială chinezească, formată, la fel ca precedenta, dintr-un singur modul, care este ținta antrenamentelor următoarelor echipaje de taikonauți.
Tiangong 2 a fost lansată la 15 septembrie 2015, după care un echipaj format din doi taikonauți a vizitat-o folosind o capsulă Shenzhou 11, pentru o perioadă de circa o lună (vă reamintesc că până acum, taikonauții au petrecut cel mult 15 zile pe orbită). În prima jumătate a lui 2017, spre finalul lunii aprilie, o rachetă Changzheng 7 e programată să lanseze o nouă capsulă, Tianzhou 1, fără echipaj uman, care va andoca cu Tiangong 2.
Dacă vreți, Tianzhou va fi pentru Tiangong 2 ceea ce este în prezent Progress pentru Stația Spațială Internațională: un mijloc automat de aprovizionare, fără echipaj, un instrument esențial pentru zboruri orbitale de lungă durată (vehiculul este de fapt o variantă ușor modificată a fostei stații Tiangong 1). Tianzhou va putea transporta 6,5 tone de cargo spre Tiangong 2 (de trei ori mai mult decât Progress) și, la fel ca și nava rusească, nu este proiectat să supraviețuiască unei reintrări în atmosferă.
Apoi, tot în 2017 este programată a doua vizită a unui echipaj, care va ajunge la Tiangong 2 folosind capsula Shenzhou 12, folosind lansatorul Changzheng 2F. Probabil acest echipaj va petrece cel puțin 60 de zile pe orbită, pregătind zborurile de lungă durată din perioada următoare.
Costumele spațiale chinezești (Feitian), folosite din 2008 și inspirate după cele rusești Orlan-M, vor fi și ele îmbunătățite în această perioadă și vor deveni comparabile cu cele folosite în prezent la bordul Stației Spațiale Internaționale. Un astfel de costum Feitian costă în prezent peste patru milioane de dolari și cântărește 120 de kilograme (mai greu cu opt kilograme față de cel rusesc, dar mai ușor decât cel american, care cântărește 145 de kilograme și costă 12 milioane de dolari) și prezintă o autonomie într-o activitate extravehiculară de până la 7 ore.
Exploatarea Tiangong 2 va încheia a doua fază a proiectului 921, însă aventura chinezească în spațiu va începe cu adevărat în 2018. Pentru că atunci China va avea la dispoziție infrastructura, rachetele și vehiculele necesare pentru a se aventura cu adevărat pe orbită și pentru a încerca să mențină permanent un echipaj la bordul unei stații spațiale adevărate.
După Tiangong 2, în 2018 China va lansa, folosind un propulsor Changzheng 5, primul modul al unei noi stații spațiale, care urmează să găzduiască un echipaj permanent. Acest modul, cu o masă de peste 20 de tone, va avea cinci porturi de andocare: unul pentru nava cargo Tianzhou, două pentru capsulele cu echipaj Shenzhou și alte două porturi rezervate pentru două module suplimentare de câte 20 de tone fiecare, pentru a mări spațiul destinat echipajului și experimentelor științifice care vor avea loc pe orbită.
Energia va fi asigurată de panouri solare lungi de 30 de metri (cu 5 metri mai scurte decât cele amplasate pe Stația Spațială Internațională). Noua stație spațială va fi dotată și cu două brațe robotice care vor avea în total 15 metri, pentru manipularea taikonauților în timpul activităților extravehiculare, dar și pentru alte încărcături.
De pildă, China intenționează să lanseze și un telescop spațial care urmează să fie amplasat în apropierea stației spațiale, pentru a putea fi vizitat și eventual reparat (sau upgradat) de echipajul stației. Acest telescop va avea o oglindă cu un diametru de doi metri și o rezoluție comparabilă cu celebrul Hubble (care are o oglindă cu diametrul de 2,4 metri), dar telescopul chinezesc va avea un câmp vizual de 300 de ori mai mare.
Noua stație spațială ar trebui să fie asamblată până în 2022, moment în care Proiectul 921, demarat în 1992 de autoritățile de la Beijing, va fi declarat finalizat. Având în vedere că NASA intenționează să folosească Stația Spațială Internațională până în 2024, este posibil ca după acest an, singura stație orbitală să fie cea chinezească și echipajul acesteia să fie cel care asigură prezența umană continuă pe orbită.
Ce urmează pentru China, după 2022? Dacă statutul de mare putere economică se menține cel puțin la același nivel și dacă Proiectul 921 nu va suferi probleme majore, probabil viitorii taikonauți vor vedea din ce în ce mai aproape suprafața selenară prin hublourile viitoarelor capsule Shenzhou.
DINCOLO DE ORBITĂ
China nu are doar planuri pentru echipaje orbitale. Din 2013, pe Lună există o sondă chinezească (Chang’E 3), dar și un roboțel (Yutu) care, din păcate, nu se mai poate deplasa pe suprafața selenară, dar este încă activ și trimite date și imagini de pe satelitul nostru natural. Până la aselenizarea Chang’E 3 din decembrie 2013, a fost o pauză de 37 de ani de când omenirea a mai avut o sondă pe suprafața Lunii, ultima fiind sonda sovietică Luna 24, în august 1976.
Această misiune este doar o repetiție pentru Chang’E 4, care urmează să fie prima sondă care aselenizează pe fața nevăzută a Lunii, misiunea programată pentru 2018. După care Chang’E 5, lansată de o rachetă Changzheng 5, va fi prima sondă din China care are misiunea de a aduce pe Pământ cel puțin două kilograme de roci lunare.
De asemenea, China dorește să profite de alinierea dintre Pământ și Marte din 2020 și să trimită un rover spre Planeta Roșie care, conform declarațiilor celor implicați în acest proiect, va avea dimensiuni și caracteristici asemănătoare cu cele ale roverelor americane Spirit și Opportunity.
CONCLUZIE
Programul spațial chinezesc este unul dinamic. În luna aprilie 2016, o rachetă Changzheng 2D a lansat, de la centrul spațial Jiuquan, un satelit special, Shijian 10, la bordul căruia au avut loc experimente științifice, satelit care a reintrat în atmosferă după aproximativ două săptămâni. Practic, o capsulă fără echipaj, care poate fi recuperată din spațiu.
Între timp, în Argentina, China construiește un centru care va colecta datele transmise de vehiculele chinezești aflate pe orbită. Și să nu uităm de constelația BeiDou, un sistem independent de poziționare prin satelit lansat de China, care are deja activi 25 din cei 30 de sateliți necesari (se pare că fiecare putere spațială își marchează prezența orbitală printr-un sistem de poziționare prin satelit, global sau regional, în funcție de posibilități).
Pentru o națiune a cărei participare la Stația Spațială Internațională a fost blocată de Congresul Statelor Unite (din cauza componentei militare a programului său spațial), China se descurcă exemplar în activitățile orbitale. Chiar dacă inițial tehnologia spațială a fost împrumutată de la Uniunea Sovietică, sunt deja câteva decenii în care Beijingul navighează singur pe noua mare care se întinde dincolo de atmosfera Pământului.
China nu își propune deloc ținte nerealiste în ce privește explorare spațiului cosmic. Deși se află în primele 3-4 puteri spațiale, indiferent de criteriile după care facem clasamentele, China face pași mici, dar siguri, pe orbită. Poate că tehnologia lor nu este la nivelul celei vestice, pentru că până și noua stație orbitală din 2018 nu depășește nici măcar stația sovietică MIR în complexitate (nu mai vorbim de Stația Spațială Internațională).
Dar China își respectă blazonul unei economii puternice și influente și dorește să demonstreze acest lucru și dincolo de atmosfera Pământului, mai ales că în programul spațial chinezesc sunt implicați și bocancii armatei (motiv pentru care clădirile de resort nu sunt chiar destinații turistice în Beijing și în alte părți din China).
Iar pe fondul unei relaxări a explorării spațiului cu echipaje americane și rusești, nu este deloc exclus ca următorii aselenizatori să provină din China. Poate că drumul până la Marte este lung pentru taikonauți, dar un vechi proverb chinezesc spune că drumul de 1.000 de li începe cu primul pas (千里之行 始於足下) și nu este exclus ca Luna să fie pasul pe care China, spre deosebire de alte puteri spațiale, este dispus să-l facă înaintea saltului marțian.
