Avem tendința să ne gândim la farse ca la un amuzament nevinovat sau inofensiv (cum ar fi floarea de la rever care stropește cu apă) (…) Dar farsele pot deveni chestii serioase, care pot perturba (sau chiar distruge) viețile a mii de oameni și putând să îndrepte către direcții greșite domenii întregi (ale științei) către căutări sterile, timp generații. S-ar putea ca unii să găsească farsele ca fiind irezistibile, deoarece credulitatea umană îi oferă farsorului iscusit un câmp de acțiune aparent nelimitat
Stephen Jay Gould, The Lying Stones of Marrakech
Înainte de a trece la povestea noastră, cred că este bine să fac o mica precizare. Mie îmi plac farsele, mă amuză teribil, dar încerc să le fac cât mai rar. Am publicat și în revista Știință și tehnica unele dintre ele. Deși, riguros fiind, am precizat, de fiecare dată, la sfârșitul articolelor cu pricina, că e o păcăleală, o farsă, destui cititori m-au luat în serios. Atunci când Jay Gould spune că unele farse pot afecta viețile a mii de oameni, probabil că se referă la farsa din 1938 a lui Orson Welles. Acesta a transmis la un un post de radio dramatizarea romanului Războiul lumilor al lui H.G. Wells. Dramatizarea a fost atât de bine făcută încât mii de oameni au ieșit panicați din case…
Cât despre farse care au avut consecințe asupra oamenilor de știință, Jay Gould se referă la un caz, care astăzi ne pare teribil de amuzant. Johann Bartholomew Adam Beringer (1667-1740) a fost un medic german și profesor respectat la Universitatea din Würzburg, care a căzut victimă unei farse teribil de naive. Era un om pasionat de ciudățenii și, mai ales, de chestii din categoria fosilelor. În colecția sa avea mulți trilobiți, fosile care erau, oarecum, banale. Dar mai avea câteva chestii senzaționale… niște pietre ciudate.
Avea, de exemplu, existau unele în care apăreau șopârle, în care se puteau vedea cu claritate detalii ale pielii. Pe rafturile sale apăreau fosile de păianjeni împreună cu plasa lor. Mai erau și broaște fosilizate în momentul împerecherii. Minunat, nu-i așa? Dar stați o clipă… mai avea fosile de raze de Lună și de Soare, de cozi de cometă… Și, colac deasupra pupezei, avea și o fosilă a numelui lui Dumnezeu în ebraică, YHWH…
Beringer era atât de entuziasmat de descoperirile sale încât a angajat trei tineri să caute noi fosile pe dealurile din apropierea orașului Würzburg. Aceștia s-au achitat cu brio de datorie, sporind colecția de minunății a pasionatului paleontolog. Normal, ca orice om de știință respectabil, Beringer a decis să își publice descoperirile. A făcut-o în 1726 în cartea Lithographiae Wirceburgensis. Cartea conținea 21 de planșe în care puteau fi văzute 204 specimene de ”fosile”. De obicei, la această rubrică, nu folosesc ilustrații, dar de această dată sunt convins că ele sunt necesare. Oricât de profani, în domeniul paleontologiei, ați fi cred că falsurile vă sunt evidente. Pentru Beringer nu erau.
Desigur, își dădea seama că existau mari diferențe între ”fosilele” publicate de el și cele clasice. El nota „Fosilele de pe aceste pietre, în special cele ale insectelor, sunt atât de exact potrivite cu dimensiunile pietrelor, încât ai putea jura că sunt opera unui sculptor foarte meticulos.” Totuși el credea în realitatea lor.
Abia după ce a publicat cartea Beringer a aflat că a fost victima unei farse. Descoperise o ”fosilă” în care era scris propriul său nume! Vă dați seama că a fost cuprins de o binemeritată furie. A încercat să cumpere întregul tiraj al cărții pe care tocmai o publicase și să distrugă minunatele sale ”fosile”. Spre norocul nostru, și spre ghinionul lui, încercările sale au eșuat, așa că încă mai putem să îi admirăm opera, iar o parte din colecția sa poate fi admirată în muzeul Universităţii Oxford.
Nu trebuie să fim foarte aspri cu Beringer. Omul nostru era onest și nu era nicidecum un prost. Paleontologia se afla abia la începuturile ei, așa că greșelile erau oricum posibile. În plus, gafa lui a avut și o componentă pozitivă, oricât de ciudat ar putea să vi se pară. James Parkinson (medicul care a descris boala care îi poartă numele), paleontolog prin vocație, nota în 1804: ”trebuie să menționăm o lucrare publicată în 1726, deoarece ea demonstrează perfect faptul că nu știința nu este suficientă pentru ca cineva să poată fi înșelat din cauza excesivei sale credulități. Acest exemplu merită de asemenea să fie menționat și din alt motiv: blamul și ridicolul care l-au acoperit pe omul nostru credul au făcut ca cei din vremea să sa fie nu numai vigilenți, ci și mai atenți la ipotezele lipsite de fundamente…”
În vremea în care Beringer și-a scris cartea erau acceptate trei ipoteze privitoare la originea fosilelor. Prima dintre ele era ipoteza organică. Potrivit ei fosilele sunt resturi pietrificate de animale sau plante. Cea de-a doua era era ipoteza anorganică. În acest caz fosilele ar fi rezultatul acțiunii unor forțe modelatoare. În sfârșit, cea de a treia ipoteză era cea a semințelor/spermei. Conform ei fosilele ar fi rezultatul creșterii în piatră a semințelor sau spermei pantelor sau animalelor reale
În cartea sa, Beringer a încercat să se folosească de aceste ipoteze. În mod paradoxal, având în vedere schimbarea radicală a opiniei după publicarea cărții, el a făcut tot posibilul să explice de ce ”fosilele” lui nu erau făcute de mâna omului, în ciuda faptului că mai multe dintre el aveau urme aparente de zgârieturi pe suprafața lor, ca și cum ar fi făcute cu un cuțit. Beringer credea în autenticitatea lor deoarece a fost ajutat de Puterea Divină pentru a le descoperi. Ele demonstrau că lumea a fost creată în cele șase zile biblice. Evident, Dumnezeu nu-i putea oferi falsuri. Totuși este important să rețineți că, deși Beringer a fost victima propriei sale credulități, contribuția sa la știință și la dezvoltarea paleontologiei a fost una reală și importantă. El a fost unul dintre primii oameni de știință care a încurajat colecționarea și studierea fosilelor.
Deși s-a acoperit de ridicol, așa cum arăta Parkinson în citatul de mai devreme, cazul Beringer i-a ajutat pe oamenii de știință, care i-au urmat, să înțeleagă cât de ușor poți deveni victima propriei credulități. În știință este necesar să fie cântărite dovezile, cu atât mai abitir cu cât ele corespund propriilor credințe, oricât de frumoase ar fi ele.
