4.3
(40)

„ Nu există niciun pericol [atunci când apelăm] îndoială și scepticism, pentru că ele ajută la realizarea de noi descoperiri.„
Richard Feynman

Richard Feynman (1918-1988) a fost unul dintre cei mai mari fizicieni ai secolului trecut, și unul dintre preferații mei. În liceu învățam cu ușurință din cursurile sale universitare, pentru că el ținea neapărat să înțelegi fenomenele și abia apoi trecea la formule, începând cu cele mai simple cu putință. În primul volum, tradus în limba română, din Fizica modernă, publicat în 1969 de Editura Tehnică el îmi spunea, parcă numai mie, că ”legile fizicii sunt atât de greu de înţeles, încât ar fi fi neechitabil faţă de dumneata dacă am porni în explorarea acestui subiect vast fără un plan sau o schiţă a relaţiilor dintre o ramură a ştiinţei şi alta. De aceea, conform acestor observaţii preliminare, primele trei capitole vor schiţa legătura fizicii cu restul ştiinţelor, legăturile dintre științe şi semnificaţia generală a ştiinţei, pentru a ne ajuta să ne dezvoltăm un «simţ» al subiectului.”

Tot acea carte ma ajutat să primii pași pentru înțelegerea metodei științei:

”Cum putem spune dacă regulile pe care le «ghicim» sunt într-adevăr corecte, de vreme ce nu putem analiza prea bine jocul? Există, în mare vorbind, trei căi. Mai întâi, pot exista situaţii în care natura să fie simplă (sau noi să aranjăm ca ea să ne apară astfel) şi să aibă atât de puţine părţi încât să putem verifica cum funcţionează regulile noastre precizând exact ce se va petrece. (Într-un colţ al tablei de şah se poate să fi rămas doar câteva piese de joc, iar această situaţie să o putem înţelege exact.)
O a doua cale potrivită pentru a verifica regulile este de a deduce din ele altele mai generale. De exemplu, regula de mutare a unui nebun pe o tablă de şah este că el se mişcă numai pe diagonală. Se poate deduce, indiferent câte mutări au fost făcute, că un anumit nebun va fi totdeauna pe un pătrăţel alb. Astfel, fără a fi în stare să urmărim detaliile, putem verifica totdeauna ideea noastră asupra mişcării nebunului cercetând dacă el este mereu pe un pătrăţel alb. Situaţia se va menţine într-adevăr aşa multă vreme, până când dintr-o dată îl găsim pe un pătrăţel negru (ceea ce s-a petrecut este că între timp el a fost luat, un pion a ajuns pe ultima linie şi a devenit nebun pe un pătrăţel negru). Aşa e şi în fizică. Multă vreme vom avea o regulă care funcţionează în general excelent, chiar;dacă nu putem urmări detaliile, iar apoi la un anumit moment putem descoperi o nouă regulă. Din punct de vedere al fizicii fundamentale, cele mai interesante fenomene sunt desigur cele din locurile unde regulile nu funcţionează – nu acelea din locurile unde ele funcţionează! Acesta este modul prin care care descoperim noi reguli.
A treia cale de a spune daca ideile noastre sunt corecte este cam grosolană, dar e probabil cea mai puternică dintre toate: aproximaţia grosieră. În timp ce nu suntem în stare sa spunem de ce Alehin muta o anume piesă, poate că putem înţelege aproximativ că el îşi adună piesele în jurul regelui pentru a-l apăra într-o oarecare măsură, întrucât acesta e lucrul normal de făcut in împrejurările date. În acelaşi mod putem adesea înţelege mai mult sau mai puţin natura, fără a fi în stare să înţelegem ce face fiecare mică părticică a ei.”

Feynman a fost unul dintre fondatorii electrodinamicii cuantice, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Nobel. El remarca, într-o serie de prelegeri celebre, că „nu putem defini nimic cu precizie. Dacă încercăm, intrăm în acea paralizie a gândirii care vine la filosofi… unul spunându-i celuilalt: tu nu știi despre ce vorbești! Al doilea spune: ce vrei să spui prin «vorbire»? Ce vrei să spui prin «tu»? Ce vrei să spui prin «știi»?” Tot el era un aspru critic a filosofiei ştiinţei: „Filozofia științei este la fel de utilă oamenilor de știință precum este ornitologia păsărilor”.

Feynman era nemulțumit de statul de știință acordat unor discipline. În cartea ”The Pleasure of Finding Things Out”, el spunea cu asprime:

„ Cred că din cauza succesului științei, apar un soi de pseudoștiințe. Științele sociale reprezintă exemple de științe care nu chiar științe adevărate; Cercetătorii din aceste domenii nu fac [lucrări] științifice, ci doar urmează proceduri sau culeg date, fac așa și așa etc, dar nu formulează nicio lege. Deocamdată nu au ajuns nicăieri, poate că vor ajunge într-o zi, dar asta nu este sigur. Avem experți în tot soiul de domenii care sună ca și cum ar fi experți științifici. Nu sunt științifici. Ei stau la o mașină de scris și inventează ceva de genul, oh, mâncarea cultivată cu, hă…, îngrășământul organic este mai bun pentru tine decât alimentele crescute cu îngrășăminte anorganice. Afirmația asta poate fi adevărată, poate poate că nu. Chestia este că nu a fost demonstrată într-un fel sau altul. Dar ei vor sta acolo, în fața mașinii de scris și vor inventa tot soiul de lucruri ca și cum ar ține de știință și apoi vor deveni un expert în alimente, alimente organice și așa mai departe.
Există pretutindeni tot soiul de mituri și pseudoștiințe. S-ar putea să greșesc destul de mult, poate că ei știu toate aceste lucruri, dar nu cred că greșesc. Vedeți,  eu am avantajul că am aflat cât de greu este să cunoști ceva cu adevărat, cât de atent trebuie să fi la verificarea experimentelor, cât de ușor este să greșești. Știu ce înseamnă să știi ceva și, prin urmare, îmi dau seama că fac afirmații pe baza unor date care nu au fost obținute cu grija care este necesară.”

În cartea sa ”Vă țineți de glume, domnule Feynman” publicată și în românește, în 2013, la Editura Humanitas el scria asta:”În Evul Mediu circulau tot felul de idei trăsnite — cornul de rinocer, de pildă, se credea să sporeşte potenţa. S-a descoperit apoi o metodă selectare a ideilor: testarea lor şi abandonarea celor care nu trec testul. Metoda a fost perfecționată și, graţie ei, trăim acum în epoca ştiinţei. Ne e greu să ne închipuim cum de au putut exista pe lume vraci, când practic nimic din ce-au propus ei n-a dat rezultate. Totuşi, chiar şi în ziua de azi întâlnesc o mulţime de oameni, care mă atrag în discuţii despre OZN-uri, astrologie, vreo formă de misticism, conştiinţă extinsă, noi tipuri de conştienţă, percepție extrasenzorială etc. Am tras deci concluzia că nu trăim într-o lume a ştiinţei.”

El chiar a încercat să testeze câteva năzbâtii, pentru că, așa cum veți vedea, omul de știință experimentează îndoiala. Poate chiar el însuși era cel care se înșela. De exemplu:”M-am ocupat şi de percepţia extrasenzorială, de fenomenele PSI. În mare vogă era Uri Geller, un individ despre care se spunea că poate îndoi chei frecându-le cu degetul. Invitat de el, m-am dus în camera lui de hotel ca să particip la o demonstraţie de citire a gândurilor şi îndoire a cheilor. N-a reuşit să-mi ghicească nici un gând; cred că nimeni nu-mi poate citi gândurile. Pe urmă fiul meu i-a dat o cheie, Geller a frecat-o, şi nu s-a întâmplat nimic. Ne-a spus însă că ar fi mai bine să încerce sub apă, aşa că închipuiţi-vă cum stăteam toţi trei în baie, apa curgând pe cheie, iar el tot frecând la ea. Zadarnic — nimic nu s-a întâmplat. Prin urmare, n-am putut cerceta acest fenomen.”

Spre deosebire de cei ce cred în tot soiul de năzbâtii, omenii de știință sunt dominați de îndoială, ei nu pot decât să se apropie, mai mult sau mai puțin, de înțelegerea diferitelor fenomene. Iată ce spunea în 1955, la o conferință a Academiei Naționale de Știință a SUA: „Omul de știință are multă experiență cu ignoranța, îndoiala și incertitudinea, iar această experiență este de o importanță foarte mare. Cel puțin așa cred. Atunci când un om de știință nu cunoaște răspunsul la o problemă, el este ignorant. Când are o bănuială cu privire la rezultat, este nesigur. Și când este destul de sigur care va fi rezultatul, încă mai are unele îndoieli. Sunt convins că este de o importanță capitală faptul că, pentru a progresa, trebuie să ne recunoaștem ignoranța și să lăsăm loc îndoielii. Cunoașterea științifică este o sumă de afirmații cu diferite grade de certitudine – unele foarte nesigure, altele aproape sigure, dar niciuna absolut sigură. (…) Libertatea de a se îndoi (a oamenilor de știință) vine din lupta împotriva autorității din zorii științei. A fost o luptă extrem de grea. Ea ne-a permis să ne punem întrebări – să ne îndoim și să nu fim siguri. Cred că este foarte important să nu uităm nici o clipă importanța acestei lupte.”

Feynman mai spunea în conferința amintită mai devreme: ”cu cât cunoașterea devine mai profundă ne scufundăm într-un mister minunat, care ne ademenește să îl descifrăm. Niciodată nu ne așteptăm ca răspunsul să se dovedească a fi dezamăgitor, ci unul care să să ne ajute să căutăm mai departe pentru a avea întrebări și mistere și mai minunate. Asta este o adevărată aventură!”

În cartea publicată de Editura Humanitas, Feynman subliniază și alte aspecte legate de felul îm care oamenii de știință caută să se apropie de adevăr: ”Este un fel de integritate ştiinţifică, un principiu al gândirii ştiinţifice care corespunde onestităţii absolute, respingerii oricărui compromis. De pildă, dacă efectuezi un experiment, trebuie să semnalezi orice crezi că ar putea să-l invalideze, nu numai punctele lui forte. Trebuie să menţionezi alte cauze care ar putea explica rezultatele sau eventuale precauţii pe care nu le-ai luat, să nu ascunzi nici un detaliu care ar putea pune sub semnul întrebării interpretarea ta, să faci tot ce-ţi stă în putinţă, dacă ai vreo umbră de îndoială că ceva nu-i în regulă, pentru a explica acel lucru. Dacă elaborezi o teorie, trebuie să pomeneşti tot ce nu e în acord cu ea. Există şi un aspect mai subtil. Dacă pui laolaltă mai multe idei pentru a construi o teorie complicată, atunci când arăţi ce anume confirmă ea trebuie să te asiguri că nu tocmai asta ţi-a dat ideea de a construi teoria, că ea aduce ceva în plus. În concluzie, trebuie să oferi toate informaţiile care să-i ajute pe ceilalți să judece valoarea contribuţiei tale, nu numai informaţiile care conduc judecata într-o anumită direcţie.”

Cunoașterea profundă a lumii este o adevărată aventură, așa cum sublinia Feynman. La ea participă, în primul rând, oamenii care o construiesc: savanții din toată lumea. Eu îndrăznesc să cred că și noi, profanii, suntem implicați în ea. Asta deoarece, de multe ori, dezvoltarea unor domenii ale științei depinde de finanțarea venită din fonduri publice. Iar factorii de decizie politică depind, măcar în principiu, de noi, cei din mulțime care îi votăm. Vă reamintesc ce s-a întâmplat în SUA prin anii 1960. În acea vreme a existat un entuziasm fantastic al americanilor pentru câștigarea cursei spațiale. Acest entuziasm i-a permis Președintelui Kennedy să lanseze un program extrem de costisitor pentru a face ca americanii să fie primii care pășesc pe Lună. Mai cred că noi, profanii, putem fi luați în seamă de decidenții politici numai dacă înțelegem cum funcționează știința, pentru a ne putea îndrepta simpatiile către subiectele care sunt abordate respectând metodele științei.

Cât de util a fost acest articol pentru tine?

Dă click pe o steluță să votezi!

Medie 4.3 / 5. Câte voturi s-au strâns din 1 ianuarie 2024: 40

Nu sunt voturi până acum! Fii primul care își spune părerea.

Întrucât ai considerat acest articol folositor ...

Urmărește-ne pe Social Media!

Ne pare rău că acest articol nu a fost util pentru tine!

Ajută-ne să ne îmbunătățim!

Ne poți spune cum ne putem îmbunătăți?