Tehnologia și cunoștințele noastre, la fel ca și valorile și credințele noastre, au fost modelate de mii de generații de oameni care alcătuiesc un lanț neîntrerupt. Dar când a început acest proces de acumulare? Sau, altfel spus, când au început primii noștri strămoși să se bazeze pe cunoștințele altora?
De la începuturile omenirii, strămoșii noștri au avut de înfruntat o provocare constantă: aceea de a supraviețui în medii adesea ostile. Învățarea prin practică a fost metoda lor principală de a stăpâni abilitățile necesare supraviețuirii. Fiecare generație a trebuit să învețe cum să facă unelte, să vâneze, să găsească hrană și să se protejeze de prădători folosind în primul rând experiența individuală și repetarea. Acest proces de dobândire a cunoștințelor a fost izolat: din cauza lipsei unor mijloace eficiente de transmitere a cunoștințelor, fiecare individ a fost nevoit să redescopere tehnicile și soluțiile deja găsite de predecesorii săi. Ulterior, strămoșii noștri au început să treacă de la un mod de învățare bazat pe practica individuală la un model mai complex și colaborativ: cultura cumulativă.
Acest lucru depășește cu mult învățarea prin practică individuală: implică și capacitatea de a construi pe baza realizărilor anterioare, de a integra idei noi și de a le îmbunătăți în timp. Aceasta înseamnă că fiecare nouă generație nu poate doar să folosească cunoștințele și abilitățile dobândite de predecesorii lor, ci și să le îmbogățească și să le adapteze la noile condiții de mediu și provocări.
Cercetătorii au explorat recent această tranziție în studiul lor recent despre fabricarea uneltelor din piatră. Pentru a face acest lucru, ei au analizat mii de artefacte arheologice, observând modul în care complexitatea uneltelor din piatră a evoluat de-a lungul timpului. Concluziile au fost prezentate într-un articol publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS). Potrivit echipei, complexitatea tehnologiilor sculelor din piatră poate fi înțeleasă în ceea ce privește numărul de pași parcurși în fiecare secvență de fabricare a sculelor. Acești pași se numesc unități procedurale (procedural unit, PU).
Rezultatele arată că în urmă cu aproximativ 3,3 până la 1,8 milioane de ani, în timpul Australopitecilor și a primei specii din genul Homo, fabricarea uneltelor din piatră se afla în intervalul de bază de la 1 până la 6 PU. Uneltele erau, prin urmare, relativ simple și necesitau câțiva pași procedurali pentru fabricarea lor. Apoi, între aproximativ 1,8 milioane și 600.000 de ani în urmă, această cifră a crescut la un interval între 4 și 7 PU. În cele din urmă, cu 600.000 de ani în urmă, complexitatea producției a crescut rapid la un interval de 5 până la 18 PU.
Cu alte cuvinte, acest studiu dezvăluie că principiul culturii cumulative a apărut cu adevărat în Pleistocenul mijlociu. Acest lucru sugerează că această capacitate de a dezvolta tehnologii mai complexe și de a le transmite de-a lungul generațiilor poate fi precedat divergența dintre neanderthalieni și oamenii moderni. Această trecere către instrumente mai complexe reflectă astfel o transformare profundă a modului în care oamenii au început să interacționeze cu mediul lor și să manipuleze resursele disponibile. Aceasta vorbește despre o mentalitate inovatoare și colaborativă care stă la baza culturii cumulative: ideea că progresul nu se limitează la o singură persoană sau generație, ci este construit prin contribuții multiple și continue.
