Ngozumpa nu este nici pe departe cel mai mare ori cel mai spectaculos gheţar – dimpotrivă, are un aspect gri, cenuşiu datorat pietrelor căzute. Cu toate acestea, se bucură de întreg interesul lumii ştiinţifice, el topindu-se într-un ritm accelerat.
Temperatura medie în zona nepaleză a munţilor Himalaya a crescut în ultimele decenii cu mult mai mult decât cea globală, astfel că gheţarii din zonă se micşorează simţitor şi produc cantităţi impresionante de apă topită.
În cazul gheţarului Ngozumpa, această apă poate fi observată la o distanţă de 25 de km depărtare, în lacuri supraglaciare.
Cel mai mare dintre ele, numit Lacul Spillway poate ajunge la 6 km lungime, 1 km lăţime şi 100 m adâncime. Ceea ce îngrijorează lumea ştiinţifică este riscul ca acest lac să dărâme barajul natural format în jurul său, iar cantitatea de apă astfel eliberată să măture din calea sa satele Sherpa. Potrivit cercetătorilor, ameninţarea nu este una imediată, însă situaţia trebuie monitorizată.
Cercetătorii au montat camere de monitorizare suprafaţei lacurilor glaciare situate de-a lungul lui Ngozumpa, putând observa astfel dinamica acestor ape. La un moment dat, aceste camere au observat cum unul dintre lacuri a pierdut în doar două zile peste 100.000 metri cubi de apă, prin scurgere şi cum în numai cinci zile a recuperat jumătate din această cantitate, prin topirea gheţarului.
Ulyana Horodyskyi, de la CIRES (Cooperative Institute for Research in Environmental Sciences) din cadrul Universităţii Colorado, SUA, analizează rolul jucat de aceste lacuri în eroziunea gheţarului Ngozumpa.
Gheţarii acoperiţi de resturi de pietre se topesc într-un mod diferit de cei „curaţi”, pietrele de la suprafaţă protejând gheaţa de radiaţiile solare. Astfel, prin îndepărtarea pietrelor, rata topirii va creşte. Doamna Horodyskyi explică: „topirea accentuată provine din pereţii goi de gheaţă din lacuri…rata de topire a gheţii acoperite de pietre este de 2 cm pe zi, însă a acestor pereţi este de 4 cm pe zi. Pe măsură ce lacul seacă, aceşti pereţi sunt expuşi”. Cercetătoarea crede că majoritatea acestor lacuri sunt conectate, iar pe măsură ce unul din ele scade în volum, altul, de la o înălţime mai mică, creşte.
Doug Benn, de la Centrul Universitare Svalbard (UNIS), din Norvegia investighează modul de inter-conectare al lacurilor, unele dintre „conductele de gheaţă” deschizându-se în adevărate peşteri. Dr. Benn afirmă: „ştim că gheţarii din zonă se topesc din cauza încălzirii globale, dar încă nu înţelegem de se erodează din interior…aceşti gheţari au devenit şvaiţer pe interior, topirea petrecându-se mai rapid decât se poate observa la suprafaţă…pietrele de la suprafaţă ar trebui să încetinească topirea, dar existenţa acestor tuneluri o accelerează”.
Toată apa rezultată se adună în Lacul Spillway, care are o rată de creştere impresionantă şi în douăzeci de ani se poate revărsa, astfel că, ţinând cont de dificultatea desfăşurării de lucrări în acea zonă, este nevoie de elaborarea unei strategii pe termen lung de stopare a acestei evoluţii periculoase.
Sursa
