În anul 1945, crucișătorul american USS Indianapolis naviga dinspre baza militară situată pe insula Tinian din Pacific spre Filipine, acolo unde se puneau bazele unei invazii militare a Japoniei. Nava transportase în secret componente ale bombei atomice care avea să lovească, peste numai 7 zile, orașul japonez Hiroshima. Însă pentru marinarii americani răul cel mai mare de abia urma să vină.
La doar 14 minute după miezul nopții, pe 30 iulie 1946, USS Indianapolis a fost lovit de o torpilă lansată de pe submarinul japonez I-58, comandat de Mochitsura Hashimoto. Torpila a incendiat un rezervor ce conținea 3.500 de galoane de kerosen, provocând o explozie uriașă. Aproape imediat, o a doua torpilă a lovit mijlocul navei, aruncând în aer cala în care se afla depozitată o cantitate mare de muniție. Continuând să navigheze cu viteza de 17 noduri, vasul a luat apă masiv, rupându-se în două. În doar 12 minute, crucișătorul se scufunda, luând cu el aproape 300 de oameni. Circa de 900 de marinari se aruncaseră peste bord în încercarea de a se salva.
Fără a fi avut timp pentru a își lua veste de salvare, cei mai mulți dintre supraviețuitori se foloseau de trupurile celor care decedaseră în timpul nopții pentru a se menține la suprafață. Căldura sufocantă și lipsa apei erau probleme acute, dar cel mai mare pericol pândea deja sub apă…rechinii.
Istoricii consideră, din relatările celor care au supraviețuit masacrului, că sute de rechini bruni, cea mai agresivă specie de rechin, au atacat în masă. Dacă în primele ore aceștia s-au mulțumit cu cadavrele celor care nu supraviețuiseră exploziilor, la scurtă vreme ei și-au îndreptat atenția spre cei vii. Simpla deschidere a unei cutii de șuncă presată de către un marinar, și mirosul emanat de aceasta, a fost suficient ca în jurul acestuia să se strângă zeci de rechini. Drept urmare, oamenii au aruncat toate resursele de hrană pe care le aveau pentru a nu deveni victime sigure.
Calvarul a durat patru zile. Chiar dacă serviciile secrete americane au interceptat mesajul comandantului submarinului japonez prin careacesta înștiința că a scufundat o navă americană, s-a considerat că este o minciună menită să atragă navele de salvare într-o ambuscadă. De abia după patru zile, un avion a zburat pe deasupra celor care mai trăiau și a transmis vestea cartierului general. După alte patru ore, un alt avion, comandat de locotenentul Adrian Marks, a adus plute și hrană marinarilor, înainte ca aceștia să fie recuperați din apă. Dintre cei aproape 900 de supraviețuitori ai exploziilor, doar 317 mai erau în viață. Cei mai mulți căzuseră pradă rechinilor. Acesta este considerat cel mai mare dezastru din istoria marinei americane și cel mai mare atac al rechinilor menționat vreodată.
Căpitanul crucișătorului, Charles McVay, s-a aflat printre cei salvați. Doar pentru a fi trimis, trei luni mai târziu, în fața Curții Marțiale. În urma unui proces controversat, acesta a fost considerat vinovat pentru că nu ar fi navigat în zig-zag, așa cum o cerea procedura. Și asta în ciuda faptului că Hashimoto, comandatul submarinului japonez, a depus mărturie susținând că nu ar fi existat nicio diferență. Amiralul Chester Nimitz a revocat sentința lui McVay și l-a reabilitat. Cu toate acestea, opinia publică a continuat să îl acuze de moartea marinarilor. Într-un final, McVay s-a sinucis cu pistolul din dotare. Lângă el a fost descoperită o jucărie reprezentând un marinar.
