Oricât de tentant ar fi să deschidem o temă de discuție privind Atlantida, Lemuria, Mu, Rutas sau orice alt continent mitic, presupus dispărut, ei bine, nu o vom face. Cel puțin nu în acest articol Vă propun însă o temă măcar la fel de interesantă.
Aceea a unui continent real, acum dispărut, pe care oamenii au prosperat și care s-a dovedit un element cheie în ceea ce înseamnă evoluția umană. Un refugiu necunoscut până de curând al oamenilor, în care s-a scris un capitol extrem de important al istoriei noastre…
Beringia, tărâmul pierdut dintre Asia și America
Ideea unei conexiuni între America și Asia, mai precis între Alaska și Siberia, nu este deloc una nouă. Într-o încercare de a explica asemănările morfologice dintre amerindienii nord-americani și nativii siberieni, misionarul spaniol Fray Jose de Acosta susținea în anul 1590 că primii sunt urmașii siberienilor și că singura modalitate prin care aceștia ar fi putut ajunge în Lumea Nouă era printr-o fâșie de uscat care unise sau care încă unea cele două continente.
Evident, această primă mărturie cunoscută privind o atare conexiune, chiar dacă este una remarcabilă având în vedere perioada de timp în care a fost propusă, nu se baza decât pe logică și nicidecum pe vreo dovadă palpabilă. Mai mult, făcea referire la o zonă care nici măcar nu fusese cartografiată la final de secol al XVI-lea.
A fost nevoie să treacă mai bine de un veac pentru ca exploratorul danez Vitus Jonassen Bering (cunoscut și ca Ivan Ivanovici Bering) să întreprindă o expediție de cercetare în acest capăt al lumii, din ordinul direct al țarului Petru cel Mare, și să conchidă că Asia și America de Nord nu erau conectate în vreun fel. Era anul 1728.
Apoi, până în secolul al XIX-lea, mai precis până în anul 1894, problema conexiunii celor două continente a rămas în coadă de pește, atunci când, pe fondul noilor descoperiri geografice, geograful canadian George Mercer Dawson readucea în discuție posibilitatea unei rute terestre care legase odinioară America de Asia.
Cei mai mulți geografi ai vremii, naturaliști, exploratori și alți oameni de știință, printre ei fiind chiar și Charles Darwin, susțineau însă că întreaga regiune circumpolară fusese acoperită de o uriașă calotă de gheață în ultima perioadă glaciară, implicit nu putea exista o rută care să permită oamenilor să treacă de pe un continent pe altul. O idee care a rămas în discuție pentru foarte multă vreme.
Dar argumentele pe care le adusese G. M. Dawson nu puteau fi trecute lesne cu vederea. Acesta observase în registrele arheologice asemănări uriașe între flora și fauna preistorică din Alaska și cea din estul Siberiei, precum și din insulele Aleutine și Pribilof. De asemenea, adâncimea redusă a strâmtorii Bering și a Mării Ciukotsk susținea ideea că în acea regiune existase o zonă de uscat.
În anul 1910, geologul american Adolph Knopf prezenta lumii științifice o primă „istorie” a masei de uscat care unise cele două extreme ale strâmtorii Bering, susținând că mișcarea plăcilor tectonice, precum și formarea ghețarilor, fuseseră motoarele creării acestei punți de uscat între continente. O idee care a fost general acceptată până în anii ’30.
Apoi, în anul 1937, biologul suedez Eric Hulten propunea termenul care avea să rămână în istorie ca Beringia, tărâmul scufundat care legase Asia de America. Chiar și așa însă, Knopf, Hulten și alții făceau referire doar la o fâșie îngustă de uscat, un coridor, iar de aici și până la existența unui întreg continent era încă o cale lungă.
Eliberarea de preconcepții
Așa cum menționam mai devreme, o ipoteză larg acceptată la vremea ei susținea că o parte însemnată din emisfera nordică a planetei a fost acoperită de gheață în ultima perioadă glaciară.
Mai mult, s-a ajuns să se pretindă că în unele zone, așa cum ar fi Siberia, temperatura s-a schimbat atât de brusc încât până și mamuții au fost congelați, în timp ce în stomacul lor încă nu se digeraseră plantele tropicale pe care le ingeraseră înaintea unei morți atât de fulgerătoare.
Într-un astfel de tablou, Homo sapiens apare din Africa și, fără să fi cunoscut un alt episod dramatic cum este acesta, duce la dispariția tuturor speciilor arhaice de oameni, inclusiv a omului de Neanderthal, cel mai bine adaptat individ la temperaturile extreme din glaciațiune. Apoi, acum circa 14.000 de ani, pe măsură ce ghețurile au început să se retragă, superiorul Homo sapiens pătrunde prin coridorul numit Beringia în Lumea Nouă, colonizând rând pe rând cele două Americi.
Acum, vă propun să încercăm să explicăm aceste aspecte și să facem puțină lumină asupra unor astfel de evenimente care sunt cruciale în istoria veche a speciei noastre.
În primul rând, ultima perioadă glaciară, care ține de acum aproximativ 120.000 de ani și până acum circa 11.000 de ani, nu a însemnat, nici pe departe, un episod liniar, în care ghețurile au fost permanente și în care temperaturile joase au stagnat în anumite limite. Nimic mai fals.
În realitate, ultima perioadă glaciară a fost una marcată de schimbări bruște de temperatură. Unele atât de rapide încât, așa cum frumos susținea paleoantropologul originar din Gibraltar, Clive Finlayson: „o generație se putea naște într-un mediu împădurit, pentru ca generația următoare să apară în silvo-stepă, în timp ce nepoții primilor să trăiască în tundră, fără a ști măcar ce este aceea o pădure”.
Pe de altă parte, un aspect extrem de interesant este acela că mare parte din Siberia nu a fost acoperită de calota glaciară, așa cum s-a crezut multă vreme și așa cum există dovezi certe că s-a petrecut în America de Nord sau Europa. Siberia era, acum zeci de mii de ani, o tundră vastă, cu un climat ce permitea existența unui număr uriaș de animale specifice perioadei glaciare, printre care și maiestuoșii mamuți.
Și ajungem astfel la acea legendă urbană privind mamuții congelați care aveau încă în stomac hrană tropicală. Lăsând la o parte absurdul unei astfel de afirmații, trebuie menționat că Siberia nu s-a mai aflat în zona Ecuatorului de circa 500 de milioane de ani și, chiar și atunci când a făcut-o, se petrecea în Criogenian (630-800 milioane de ani), o eră geologică în care Terra a fost complet acoperită de ghețuri. Deci, nici vorbă de plante tropicale în Siberia ultimei perioade glaciare.
Mamuți descoperiți înghețați în permafrost, da, există și fără îndoială că unii încă așteaptă să fie descoperiți, doar că aceștia au ajuns acolo în urma unor accidente. Și aș da aici exemplul unuia dintre cele mai vechi și mai bine documentate cazuri, unul care a născut, cel mai probabil, mitul amintit.
Este vorba despre mamutul de pe râul Berezovka, descoperit întreg în anul 1900 și excavat în anul următor. Animalul încă avea iarbă pe limbă și pe dinți, ceea ce înseamnă că a sucombat într-un timp foarte scurt. Dar analiza scheletului a indicat faptul că pelvisul și unul dintre omoplați erau fracturați. Cel mai probabil, animalul alunecase și căzuse în albia râului unde, incapabil să se mai poată deplasa, a înghețat rapid și, ulterior, a fost acoperit de sedimente înghețate… permafrost.
Revenind la problema apariției lui Homo sapiens în Eurasia și migrația acestuia spre Americi, trebuie menționate de asemenea câteva aspecte foarte importante. Una dintre cele mai cunoscute ipoteze, cunoscută sub numele de „Out of Africa 2”, ipoteză lansată în anul 1988 de britanicii Chris Stringer și Peter Andrews, susține că Homo sapiens a apărut în estul Africii acum circa 200.000 de ani, acolo de unde a migrat acum aproape 60.000 de ani, colonizând sudul Asiei și Australia și, ulterior, a ajuns în Europa acum aproximativ 45.000 de ani, distrugând rapid toate speciile umane întâlnite în cale.
Oricât de mult am înclinat și eu să dau crezare unei asemenea idei, dovezile apărute în ultimii ani indică o serie de hibe insurmontabile în acest tablou. Una dintre acestea ridică o întrebare fundamentală asupra capacității cognitive a strămoșilor noștri. Oare cât de inteligenți și de adaptabili au fost ei încât, odată pătrunși în medii complet necunoscute și pentru care erau complet nepregătiți (așa cum era Europa glaciară), să ducă la dispariția unor maeștri ai supraviețuirii în lumea ghețurilor, precum erau neanderthalienii, cei care trecuseră prin numeroase episoade de maxim glaciar?
Ei bine, tabloul recent ilustrat al acestui episod istoric indică o realitate complet diferită față de cea propusă de Stringer&Andrews. Mai precis, oamenii de Neanderthal au făcut ceea ce știau cel mai bine în astfel de momente de scăderi drastice de temperatură: au migrat spre periferiile Europei (bazinul Mediteranean și cel al Mării Negre), acolo unde climatul era unul suficient de blând pentru a le permite supraviețuirea.
La fel au făcut și primii Homo sapiens care pătrunseseră în Europa și care nu mai cunoscuseră niciodată un maxim glaciar. Însă ultimul maxim glaciar, petrecut acum circa 28.000 – 25.000 de ani, a fost cel mai dur din ultimii 400.000 de ani. Iar acest fenomen extrem și-a pus amprenta asupra ambelor populații. Pe scurt, atât Homo neanderthalensis, cât și Homo sapiens au dispărut sau au ajuns în pragul colapsului. Homo sapiens nu era un supra-om, așa cum se sugerase.
Ulterior, alte valuri de migrație, dintr-un bazin mult mai larg al populației umane (africano-orientalo-asiatic), ar fi dus la ocuparea unei Europe în care neanderthalienii și primii europeni anatomic moderni nu mai erau, în cel mai fericit caz, decât niște morți-vii, niște relicve ale Pleistocenului, asemenea mamuților sau rinocerilor lânoși. Evident, factorii care au generat o astfel de paradigmă evolutivă sunt mult mai numeroși și mai complecși decât atât, dar asupra lor vom reveni într‑un alt articol.
Revenind la problematica Beringiei și a apariției oamenilor în acest teritoriu dispărut, vom sublinia alte câteva preconcepții demontate de descoperirile ultimilor ani. Pentru aproape șase decenii de la nașterea numelui de Beringia, a existat convingerea că spațiul care a legat Siberia de Alaska nu a fost decât un coridor strâmt, înghețat, prin care pâlcuri răzlețe de vânători-culegători au traversat spre America, acum nu mai mult de 14.000 de ani.
Analizele relativ recente ale grăunțelor de polen recoltate din sedimentele culese de pe fundul Mării Bering sau al Mării Ciukotsk au relevat o imagine neașteptată, aceea a unui teritoriu întins, cu o suprafață ce rivaliza cu cea a Australiei și care, peste toate, avusese în ultimii 30.000 de ani un climat blând, asemănător cu cel din Alaska de azi.
Într-o perioadă în care Europa, spre exemplu, se confrunta cu cele mai dure temperaturi din ultimii 400.000 de ani, Beringia cunoștea temperaturi de -40 de grade pe timpul iernii, ceea ce, pentru oamenii obișnuiți deja cu intemperiile ultimei perioade glaciare, însemna mai mult decât supraviețuire, însemna o veritabilă oază în care să prospere.
Descoperirea mai multor situri umane, cu vechimea de 32.000 de ani, pe malul râului Yana, în estul Siberiei, arată că Homo sapiens prospera în apropierea Cercului Arctic, vâna mamuți și crea podoabe și unelte din fildeș, într‑o perioadă în care nimeni nu ar fi bănuit că strămoșii noștri ar fi trebuit să se afle într‑o asemenea parte a lumii. Nu erau singurii care făceau astfel.
Un alt sit siberian, de această dată din vestul acestui uriaș spațiu, a indicat existența unei comunități neanderthaliene la Cercul Arctic acum doar 30.000 de ani, un argument în plus față de acele migrații spre periferiile continentale care ofereau șansa supraviețuirii. Pe măsură ce efectele ultimului maxim glaciar se instalau, populația de pe râul Yana a migrat spre est, spre ceea ce noi numim astăzi Beringia, și nu spre sud, așa cum se crezuse inițial.
Datele polinice arată că temperaturile din Beringia erau chiar mai ridicate decât azi. Zeci de mii de specii de plante prosperau în acest refugiu natural. Turme uriașe de bizoni, mamuți, cai, cămile, urși sau feline cu colți pumnal au pătruns și ele într-o Beringie care, primăvara și vara, era un adevărat paradis. Să crezi că oamenii nu au făcut acest pas, la rândul lor, ar fi o imensă greșeală.
În fond, Beringia putea suporta o uriașă populație umană, atâta vreme cât resursele naturale existau din belșug, iar condițiile climatice erau diferite față de cele din cea mai mare parte a emisferei nordice. Iar dovada supremă a venit în urmă cu un deceniu, mai precis în anul 2007, atunci când geneticianul Erika Tamm de la Universitatea Tartu din Estonia, alături de alți 20 de geneticieni, a publicat în revista de specialitate PLOS One rezultatul unui amplu studiu.
Aceștia au analizat mostre de ADN mitocondrial de la 601 nativi amerindieni și 3.764 de nativi asiatici, totul pentru a descoperi indicii privind popularea Lumii Noi. A reieșit fără echivoc că, undeva în drumul lor spre America de Nord și, ulterior, cea de Sud, siberienii preistorici au suferit o ruptură. Una care a izolat acea populație migratoare suficient de mult pentru a da naștere unei noi linii genetice.
Astfel, o migrație rapidă petrecută acum maximum 14.000 de ani iese complet din discuție. Dar unde putea exista acea populație suficient de numeroasă (vorbim de cel puțin 10.000 de indivizi) altundeva decât în Beringia?
Beringia, locul de naștere al nativilor americani
Să ne imaginăm pentru un moment că trăim într-o comunitate de acum 32.000 de ani, pe malurile râului siberian Yana. Traiul la Cercul Arctic necesita anumite abilități, cunoștințe și tehnologii fără de care supraviețuirea nu ar fi fost posibilă. Acestea includ existența unor unelte care să permită coaserea hainelor, a unor arme capabile să ucidă vânatul de talie mică sau mare, după caz, din blana căruia să fie create sutele de componente necesare hainelor călduroase.
De asemenea, necesită cunoștințe care să permită construirea rapidă a unor adăposturi care să faciliteze supraviețuirea în fața unor temperaturi care ajung adesea cu mult sub zero grade Celsius. Pe scurt, însușirea perfectă a tehnicilor de supraviețuire.
Apoi, la un moment dat, temperaturile încep să scadă vertiginos. Vânatul dispare, puținele plante comestibile existente dispar și ele. Ce poți face în astfel de momente? Ei bine, faci ceea ce au făcut absolut toți oamenii de sute de mii de ani… migrezi spre zone în care traiul să fie mai bun. Cel mai probabil, urmezi turmele de animale, fără a căror carne și blană ești pierdut.
Astfel de migrații nu sunt deloc unele ușoare. Să străbați Siberia sau Europa glaciară cu piciorul, pe mii de kilometri, într-un mediu din ce în ce mai ostil, înseamnă moartea a numeroși membri ai comunităților. Poate nu întâmplător, ca o paralelă, scheletele neanderthaliene descoperite până în prezent aparțin în marea lor majoritate nou-născuților, copiilor sau unor indivizi care nu au depășit vârsta de 30 de ani. Iar ei erau cei mai buni și mai eficienți atunci când era vorba de traiul într-un mediu glaciar.
Nu trebuie să ne imaginăm un marș uriaș al unei singure comunități, precum fuga evreilor conduși de Moise prin deșert. Cel mai probabil, este vorba de rute separate ale unor mici triburi. Marșuri lente, atâta vreme cât fiecare dintre ele implică transportul nou-născuților, al bătrânilor, al bagajelor, armelor și uneltelor de piatră imperios necesare traiului de zi cu zi. Nu există hărți, nu există cunoștințe despre aceste noi teritorii, doar dorința de a trăi o zi în plus.
Odată ajunse într-un loc precum Beringia, unele triburi se opresc. Altele continuă marșul, sperând în ceva și mai bun. Altele decid, probabil, să se întoarcă, în timp ce multe deja au dispărut pe acest drum anevoios. Datele genetice oferite de Erika Tamm ne arată că supraviețuitorii acestor migrații au rămas în mare parte și au prosperat în Beringia pentru aproape 15.000 – 20.000 de ani, suficient încât să își schimbe amprenta genetică și să devină o nouă populație, o parte a Beringiei… beringienii.
Pe un teritoriu care se întindea pe aproape 1.600 de kilometri de la nord la sud, și pe mai bine de 4.800 de kilometri de la vest la est, era suficient spațiu ca o populație să înflorească. Un studiu comparativ semnat de antropologul american G. R. Scott, studiu publicat în anul 2016 și care cuprindea analiza elementelor dentare specifice nativilor asiatici, americani sau din alte colțuri ale lumii, a demonstrat din nou că amerindienii descind dintr-o populație asiatică, dar una care a fost îndelung izolată de restul Asiei.
Există însă numeroase mistere legate de evoluția acestei populații beringiene.
Este cert că ea a migrat ulterior în America de Nord, dar când a fost făcut acest pas? Datele arheologice de pe continentul american arată că prezența oamenilor în acest teritoriu începe sporadic încă de acum aproape 30.000 de ani. Este posibil ca din Beringia, cu ajutorul unor ambarcațiuni primitive, primii Homo sapiens să se fi aventurat de-a lungul coastelor Lumii Noi și să încerce să pătrundă, încă o dată, într-o lume complet necunoscută?
Cele mai multe date indică însă o prezență suficient de numeroasă încât să lase urme substanțiale începând de acum circa 14.000 de ani. Adică momentul în care Beringia începe să dispară sub ape. Este adevărat că mare parte a Beringiei, purtând urmele acestor temerari și ale lungii lor existențe în acest spațiu uriaș, se află sub apele reci ale Mării Bering și ale Mării Ciukotsk, acolo de unde este extrem de dificil să mai fie recuperate. Altele există în permafrostul din estul Siberiei sau din Alaska și așteaptă să fie descoperite.
Cert este că povestea acestei lumi dispărute și a oamenilor care au populat-o de abia începe să se scrie. Este povestea lor, dar și a noastră, a celor care le-am urmat. O poveste frumoasă ca un mit, despre cine suntem și de unde venim. Una care vorbește despre un spațiu paradisiac în care s-au născut creatorii unei lumi noi, o „Atlantidă” care, de data aceasta, chiar a existat în realitate.
