Folosind telescopul spațial James Webb, astronomii au identificat 80 de noi supernove timpurii într-o zonă a sferei cerești mare cât un bob de orez ținut la distanță de un braț. Printre acestea se numără cea mai veche și mai îndepărtată supernovă observată vreodată. Imaginați-vă o explozie stelară care zguduie Universul când acesta avea doar 1,8 miliarde de ani, la o scară cosmică de 13,8 miliarde de ani.
James Webb este mult mai mult decât un telescop. El este un detectiv cosmic care are o sensibilitate în infraroșu de neegalat, capabil să cerceteze adâncurile spațiului pentru semne de viață și moarte stelare. Cu privirea sa pătrunzătoare, acest observator poate detecta supernove aproape oriunde se uită în cosmos, permițându-ne să ne întoarcem în timp și să explorăm cele mai timpurii capitole ale Universului nostru. Printre descoperirile interesante ale telescopului spațial James Webb (JWST), unele sunt supernove de tip Ia. Aceste obiecte sunt rezultatul unei explozii cataclismice care are loc atunci când o pitică albă, un tip de stea moartă, atrage material de la o stea însoțitoare din apropiere. Când pitica albă acumulează suficient material, atinge o masă critică, care declanșează o reacție termonucleară incontrolabilă la suprafața sa. Această reacție expulzează apoi excesul de materie în spațiu sub forma unei explozii spectaculoase care eliberează apoi o cantitate incredibilă de energie. Ceea ce face supernovele de tip Ia atât de remarcabile este uniformitatea lor în luminozitatea intrinsecă. Indiferent cât de departe sunt, aceste explozii stelare ating aproape întotdeauna aceeași luminozitate maximă. Apoi, astronomii folosesc aceste obiecte pentru a măsura distanțele din Univers cu o precizie remarcabilă.
Telescopul spațial Hubble le-a permis anterior astronomilor să observe supernove atât de îndepărtate încât acestea existau atunci când Universul se afla în faza sa de „adult tânăr”. Cu acest telescop, totuși, astronomii pot observa supernove atunci când cosmosul era încă „adolescent”, sau chiar în „pre-adolescență”. Unele au erupt de fapt când Universul avea mai puțin de două miliarde de ani. Era atunci foarte diferit de cel pe care îl cunoaștem astăzi, cu medii mult mai extreme. În plus, cosmosul era alcătuit în principal din hidrogen și heliu. Drept urmare, astronomii se așteaptă să vadă supernove antice declanșate de moartea stelelor care conțineau mult mai puține elemente chimice grele (sau „metale”) decât generația actuală de stele „bogate în metale” precum soarele. Astfel, compararea acestor supernove antice cu stele masive care explodează în Universul local ar putea ajuta astronomii să înțeleagă mai bine modul în care stelele se îmbogățesc pe măsură ce se formează cu metale forjate de primele stele și se răspândesc în cosmos atunci când mor.
În viitor, oamenii de știință speră să poată observa „copilăria” Universului sau chiar începuturile sale cosmice, în mod ideal, obținând date moartea primei generații de stele masive. Rezultatele echipei de cercetători au fost prezentate în cadrul unei conferințe de presă la cea de-a 244-a conferință a Societății Americane de Astronomie din Madison, Wisconsin.
