Ca de obicei, posibilitățile de imersiune în lumea filmului urmărit pe care doar tehnologia IMAX ți le oferă, chiar și fără ochelari 3D – așa cum a fost cazul acum, au contribuit solid la impresia pe care mi-a lăsat-o „Deadpool”, creat special pentru sala de cinematograf, cu dinamica lui explozivă și CGI-ul inerent.
Filmul cu supereroi neconvențional(i) reușește, în cea mai mare parte a timpului, să ofere ceea ce își propune și este la fel de binevenit ca relaxarea unui mușchi încordat îndelung, într-un climat cinematografic presărat cu destule clișee și personaje caricaturale fără voie, așa cum se întâmplă să se mai strecoare prin producția de masă a uzinei de imagini-în-mișcare Hollywood.
Desigur, povestea este conturată de o desfășurare a evenimentelor previzibilă, dar cu un montaj energic și nelinear, care îți stârnește curiozitatea, chiar și atunci când abordezi filmul cu un aer mai degrabă blazat.
<<De fapt, este mai mult o comedie cu accente „gore”, decât „the casual superhero movie”. În ultimii ani, toate peliculele din acest gen s-au luat mult prea în serios, o seriozitate oarecum ridicolă ținând cont de context și care (aproape) i-a reușit cum trebuie doar lui Nolan cu trilogia „Batman”. „Deadpool” se află fix la polul opus – unele glumițe mi-au adus aminte de The Naked Gun , altele au fost scremute, iar la unele chiar am râs cu toată gura.>> (Marc Ulieriu)
Inițial, m-au speriat un pic perspectiva unei linii umoristice vădit forțate și gândul ca voi simți la fiecare mostră de cinism cum scenariul și personajele se încordează din toate tendoanele să fie nostime cu orice preț, dar filmul a reușit destul de rapid sa mă facă să percep ca natural și firesc cinismul ubicuu, în cea mai mare parte a lui.
Personajul central este caricatural mai presus de orice, dar într-o manieră asumată și autoironică, ce te face să ai față de el sentimente amestecate – rețeta sigură de a ajunge să îl îndrăgești, până în final. Stilul lui rebel și bipolar, de băiat bun dar cu metode neortodoxe, de lup singuratic a cărui miză nobilă de redobândire a „lupoaicei” de care s-a îndrăgostit este cumva contrabalansată de scopul narcisist de a redeveni atrăgător, face din Deadpool un personaj cool pentru puști, hot pentru spectatoare și inspirațional pentru publicul masculin.
Cinismul maladiv pe care (super)eroul îl arborează chiar și atunci când este lovit „acolo unde îi cade mai greu voinicului” te face să te gândești – așa, ca un fel de afterglow după film – că de fapt superputerea lui constă mai degrabă în patologicul simț al umorului, de urmaș demn al lui Diogene, decât în invulnerabilitatea fizică.
Aici, m-aș hazarda chiar să consider că se strecoară și o oarecare componentă educațională a filmului, dar sigur nu în sens scolastic, ci mai degrabă newage-ist și anume îndemnul de a nu lua viața prea în serios și de a-i râde în nas atunci când ea vrea să-ți dea cei mai reci fiori cu putință. Într-un fel, sunt momente în care dorești să poți manifesta și tu, în situațiile din viața reală, ataraxia care îl caracterizează pe Deadpool, chiar și dinainte să devină Deadpool.
Dintr-un probabil firesc entuziasm heirupist de început, filmul are nota 9/10 pe IMDB, dar cred că este totuși bine să nu exagerăm și să ne gândim serios dacă chiar vrem ca titlul „Deadpool” să figureze, peste ani de zile, pe lista celor „100 de filme pe care trebuie să le vezi înainte să mori”. În rest, spectacolul face banii, filmul e de văzut o dată cu prietena și o dată cu prietenii, în ambele cazuri datorită numeroaselor trimiteri cu tentă sexuală, care stârnesc în sală reacții diverse, chicote, râsete, chiuituri și alte onomatopee.
Vizionare plcută!
