În cadrul peisajului dobrogean, Delta Dunării are un statut aparte. Acest areal unic în lume, Rezervație a Biosferei și patrimoniu mondial UNESCO, este locul în care și-a modelat habitatul și omul comunităților tradiționale. Pe lângă diversitatea etnică, configurația geografică particulară a Deltei a condus la asocieri neobișnuite ale unor forme, materiale și texturi, rezultând sate cu un puternic specific local și o arhitectură înrădăcinată în topografia locului, realizată cu materiale perisabile, dar perenă ca spiritualitate.
ARHITECTURA VERNACULARĂ
Carta Patrimoniului Vernacular, ratificată în 1999 în Mexic, atrage atenția asupra faptului că arhitectura vernaculară din lumea întreagă este de valoare și necesită protecție, fiind supusă presiunilor generate de urbanizare, globalizare (fenomen ce afectează specificul local) și lipsa de informare sau de interes.
Ce înțelegem prin arhitectură vernaculară? Acea arhitectură specifică unei țări sau unei regiuni, care este realizată în mod empiric în cadrul comunităților și care utilizează materiale naturale, resurse locale, tehnici și meșteșuguri tradiționale (sau, așa cum o numea arhitectul american de origine austriacă Bernard Rudofsky, în titlul cărții sale din 1964, „Arhitectura fără arhitecți: o scurtă introducere în arhitectura fără pedigree”).
La fel ca în majoritatea zonelor rurale, moștenirea oglindită în mediul construit al satelor din Deltă aparține unui tip de arhitectură vernaculară, și, desigur, împărtășește caracteristicile generale ale genului: o strânsă comuniune cu peisajul natural și cu societatea în care „s-a născut”. Dacă vorbim de ideologia contemporană în arhitectură, în contextul unor foarte prezente discursuri privind dezvoltarea durabilă și sustenabilitatea (în absolut toate domeniile), am putea identifica două abordări diferite:
1) ramura high-tech, care susține utilizarea în construcții a materialelor moderne și a tehnologiei avansate pentru a obține o eficiență energetică cât mai ridicată (și, implicit, un consum cât mai redus al resurselor non-regenerabile)
2) abordarea low-tech, care vizează aceleași țeluri legate de eficiența energetică și de impactul redus asupra mediului, prin revenirea la un stil de viață cât mai apropiat de natură, prin utilizarea în proiectare a principiilor pasive și prin redescoperirea conceptelor, materialelor și tehnicilor tradiționale.
Mai degrabă decât să le considerăm antagonice, am putea să privim aceste abordări ca aplicabile în contexte diferite și pentru utilizatori diferiți. Mulți dintre specialiștii afiliați la curentul „întoarcerii la natură” utilizează drept sursă de inspirație arhitectura vernaculară, deoarece valoarea sa nu vine, într-adevăr, din implicarea unor arhitecți sau ingineri, ci dintr-o experiență acumulată pe parcursul a mai multe generații.
CASA TRADIȚIONALĂ
Localitățile rurale din Delta Dunării au o atmosferă aparte, creată, pe de o parte, de exotismul peisajului în care acestea s-au configurat și, pe de altă parte, de scara umană la care acestea sunt raportate. Prinse între succesiuni de ape și grinduri, satele sunt structurate ținând cont numai de natură și de om, căci accesul dificil a păstrat departe automobilele. Prin urmare, căile de circulație nu diferențiază spațiul pietonal de cel carosabil, ulițele de nisip ne invită să le parcurgem la pas.
Așa cum ne așteptam deja, casa tradițională din Delta Dunării are pereții clădiți din pământul în care își îngroapă temelia (în funcție de locație și de posibilități, din ceamur, paiantă sau chirpici). Acoperișul este realizat în sistem șarpantă, din lemn, și, de cele mai multe ori, învelit cu stuf. Casa se desfășoară pe un singur nivel, ridicat pe un plan de formă rectangulară. Fațada principală se dezvoltă pe latura lungă, în timp ce latura scurtă este, de regulă, orientată către stradă.
Volumetria, deși simplă în alcătuire, este personalizată de spațiul prispei, cu sau fără foișor, delimitată de stâlpii subțiri din lemn vopsit, ce înconjoară casa pe una sau două laturi. Instinctiv, meșterii au găsit proporții nestudiate, dar care mulțumesc privirea. Prin spațiul intermediar al prispei se realizează, într-un mod subtil și iscusit, trecerea din afară înspre înăuntru, aceasta devenind un element de legătură între exterior și interior.
Pe lângă „căciula din stuf”, ceea ce le conferă o identitate vizuală clară sunt vopsitoriile în culori vii, chiar stridente pentru cine nu le cunoaște, preluate din stilul tradițional slavon. Pereții sunt văruiți în alb și personalizați cu accente puternice de albastru, verde sau roșu. Ferestrele au tâmplăria din lemn vopsit în aceleași culori specifice. Timpanele din lemn prezintă elemente decorative simbolice, inspirate din natură (razele soarelui, sirena, peștii, pasărea în zbor, papura, inima) sau în legătură cu ocupațiile locuitorilor.
Locuința tradițională este caracterizată de o dominanță a orizontalității, determinată de trei registre principale, tratate cu materiale diferite: soclul, pereții și acoperișul. Această reiterare a axelor orizontale ajută la o inserție cât mai discretă în mediul natural înconjurător, căci Delta este un spațiu relativ plan, fără prea multe dominante verticale.
Spre deosebire de mediul construit urban, prin caracteristicile alcătuirii sale, habitatul omului din comunitățile deltaice trădează o atitudine umilă în fața naturii și o subordonare evidentă față de aceasta. Tendințele, atât de actuale în arhitectură, de integrare în sit, de contopire cu natura, de construire ecologică se regăsesc aici în forma lor primară, autentică.
INTERVENȚIA CONTEMPORANĂ
Fără îndoială, gradul crescut de izolare a unora dintre așezările umane (în special cele amplasate între brațul Chilia și brațul Sulina, cum ar fi comuna Letea) a contribuit decisiv la conservarea patrimoniului construit, ce și-a păstrat imaginea și atmosfera, neperturbată de un număr însemnat de vizitatori. În alte localități însă, cum este cazul Mila 23, mediul construit a suferit transformări necontrolate, în special în perioada în care nu existau reglementări, specifice domeniului, dedicate acestei zone deosebite de oricare alta.
Transformările au fost generate în special de facilități turistice, construite fără a lua prea mult în considerare vecinătatea cu locuințele tradiționale. Dintre pensiuni și hoteluri, multe au un aspect necaracteristic zonei, cu un stil importat din alte regiuni ale țării, cu fațade și învelitori din materiale și în culori nespecifice. Scara și proporția sunt, de asemenea, trăsături neadaptate la context, rezultând astfel niște clădiri agresive cu mediul înconjurător (natural și construit deopotrivă).
Delta Dunării este un centru de atracție internațional și, desigur, turismul reprezintă una din activitățile cele mai promițătoare din punct de vedere economic, rămânând o resursă încă neexploatată la potențial maxim. Cu toate acestea, turismul poate fi de mai multe feluri, iar problema activităților turistice care să nu perturbe echilibrul fragil al ecosistemelor deltaice a găsit ca soluție ecoturismul și conceptul stabilirii unei relații mai “sănătoase” între clădiri și contextul în care acestea sunt amplasate.
Se mai pune și problema comunităților locale, care au nevoia și dreptul de a avea un trai la un standard de confort aparținând zilelor noastre. Cu tot pitorescul ei, trebuie să admitem că gospodăria tradițională, cu closetul separat de casă și cu acareturile sale, nu mai corespunde acestui standard. Stuful pe acoperiș (deși estetic și foarte bun izolator termic) este din ce în ce mai dificil de reînnoit, când meșterii pricepuți la realizarea acestui tip de învelitori sunt tot mai puțini și când există competiție din partea unor materiale foarte ușor de procurat, de montat și cu o durată de viață mai mare.
Atrăgând atenția asupra faptului că acoperișurile de stuf în Deltă sunt pe cale de dispariție, Asociația Letea în UNESCO militează pentru introducerea meșteșugului realizării acoperișurilor din stuf, ca valoare imaterială, în patrimonial mondial UNESCO.
CE SPUNE LEGEA?
După mai bine de 25 de ani de la căderea regimului comunist în România, cadrul legal privind urbanismul și dezvoltarea regională nu este întregit, existând încă incoerențe și limitări în mijloacele de aplicare, ce comportă consecințe observabile în așezările noastre urbane și rurale. Mai mult decât atât, creșterea economică înregistrată după anul 2000 a generat fenomene răspândite pe tot teritoriul țării, precum „forțarea regulilor” în interesul investitorilor privați, cu implicări spațiale dificil de controlat și de reparat în viitorul apropiat. Asemenea presiuni sunt prezente în special în orașele mari și în zonele naturale valoroase și vulnerabile.
Este important de menționat că, în legea fundamentală a domeniului (Legea 350/2001), conceptul de urbanism participativ (cu implicarea populației și a diverșilor factori interesați) a fost introdus abia în anul 2008, când a devenit obligatoriu ca toate documentațiile de urbanism să treacă printr-o etapă de informare și consultare a publicului, iar metodologia de aplicare a acestei prevederi a apărut doi ani mai târziu, în 2010.
Una din principalele probleme identificate în practică este aceea că informația nu este suficient de vizibilă și comunitățile locale nu percep întotdeauna importanța implicării lor în procesele de dezvoltare urbană. Cu referire directă la Delta Dunării, în anul 2008 a fost emisă Hotărârea de Guvern 1516 privind aprobarea Regulamentul-cadru de urbanism pentru Rezervația Biosferei Delta Dunării, document ce conține o serie de prevederi legat de cum ar trebui să construim în acest areal protejat, ținând cont de moștenirea culturală și de specificul local.
Se recomandă ca acoperișurile în șarpantă să fie învelite cu materiale naturale locale (stuf, țiglă, olane), ca pereții să fie văruiți în alb și nu placați cu bârnă precum cabanele montane, ca tâmplăria să fie realizată din lemn și nu din PVC și construcțiile (cu anumite excepții) să nu depășească înălțimea de 10 m la coamă, accentele de culoare să se raporteze la exemplele tradiționale din zonă și altele asemenea.
Aclamat de unii și huiduit de alții, acest regulament a început totuși să producă efecte vizibile cu ochiul liber și, deși are nevoie în continuare de completări și dezambiguizări, ar mai avea nevoie și de un cadru instituțional favorabil aplicării, precum și de seturi de măsuri complementare, care să ajute utilizatorii finali (încurajarea păstrării și dezvoltării meșteșugurilor tradiționale, campanii de educare și informare privind valorile locale etc).
AVEM SOLUȚII?
Deși poate mai puține decât exemplele negative de dezvoltare imobiliară necontrolată, există și exemple care relevă o preocupare vădită a autorilor pentru integrarea în context și care se raportează la arhitectura deltei ca la un model valoros, din care extrag principii aplicabile intervenției contemporane.
În anul 2009, editura Igloo Media a publicat albumul intitulat „Stuf. Tradițional înseamnă modern”, album ce prezintă o serie de propuneri ale colectivului Igloo Architecture, materializate prin proiecte de arhitectură care, în viziunea autorilor, încearcă să aplaneze conflictul dintre modern și tradițional, în acest cadru natural de un exotism rar întâlnit.
Una dintre aceste propuneri este o pensiune, realizată în localitatea Sfântu Gheorghe. Soluția propune un perete alb, sub forma unui ecran, pe care, către stradă (către spațiul public) se proiectează o prispă a unei case tradiționale, acoperită cu stuf. În spatele ecranului, către curtea privată, volumetria capătă valențe contemporane. Amenajările interioare sunt de inspirație tradițională, însă răspund cu succes exigențelor locuirii actuale.
De multe ori, aplicarea formală a unor reguli conduce la soluții precum „decupările identitare”, replicarea unor elemente decorative sau îmbrăcarea tâmplăriei în vopseluri albastre, fără a acorda însă atenția cuvenită aspectelor ce țin de scară, de proporție, raport plin-gol. Pe lângă necesitatea de a proteja patrimoniul arhitectural deltaic, este importantă asumarea acestuia drept model ancestral valoros, în special datorită legăturii indisolubile cu mediul înconjurător și cu aspectele socio-culturale, model ce poate fi luat drept referință pentru intervenția contemporană construită în această zonă.
De altfel, aceste caracteristici se regăsesc dintotdeauna în arhitectura comunităților rurale. Arhitectul și profesorul George Matei Cantacuzino, considerat cel mai prolific teoretician al arhitecturii din România, aprecia: „Am spus cândva că țăranul român este cel mai bun arhitect. El a dat toate indicațiile de felul cum trebuie armonizată o locuință românească cu mediul geografic climatic și social, sensibilitatea lui a dat tema formelor. […] Arhitectura țărănească rămâne ca un mare învățământ, căci ea a unificat aspectul țării, ea a creat atmosfera plasticii românești și a fost o expresie unitară a acestui neam, ca și limba românească” (Izvoare și popasuri, București, Ed. Eminescu, 1977).
Mulțumiri
Exemplificarea vizuală a descrierilor din text nu ar fi fost posibilă fără materialul fotografic pus la dispoziție de către arh. Filip Raicu, arh. Bruno Andreșoiu, geograf Eugenia Marin și geograf Cristina Nanu, cărora le mulțumesc pentru contribuție.
