Dacă eşti deschis până la credulitate şi nu ai nici cea mai mică fărâmă de simţ sceptic, nu vei putea să faci distincţie între ideile promiţătoare şi cele lipsite de orice valoare. Acceptarea necritică a unor noţiuni, idei şi ipoteze preferate echivalează cu faptul de a nu şti nimic.
Carl Sagan, Lumea și demonii ei, Editura Herald, 2015
Iubitorii de năzbâtii sunt tare nemulțumiți de abordarea sceptică a afirmațiilor lor. De aceea se opun cu hotărâre metodelor riguroase de verificare a adevărului lor. Nu de alta, dar pentru ca ei să aibă dreptate, este obligatoriu să abandonezi rațiunea și să te înarmezi cu o doză uriașă de speculații credule. De exemplu, ei adună la nesfârșit mărturii despre întâmplări ciudate susținând că ele sunt o dovadă. Se argumentează că ele sunt valabile deoarece vin de la oameni foarte credibili și că ele prezintă aceleași descrieri, deși martorii nu au avut nici un fel de legătură între ei.
Pentru valoarea mărturiilor în cazul întâmplărilor extraordinare vă voi da acum un mic exemplu, preluat din cartea ”Un război ultrasecret”, scrisă de R.V. Jones și care a apărut la Editura Politică în 1983. R.V. Jones a fost implicat în acțiunile de contracarare a tehnologiilor avansate folosite de armata nazistă în timpul celui de-al doilea război mondial. Iată ce scrie el despre misteriosul, pe atunci, turn de televiziune din Brocken, Germania. ”În același timp se răspândise zvonul că, indiferent ce ar fi obiectul acela din turnul de pe culme, el era capabil să oprească motoarele cu combustie internă. De fapt, fenomenul se produsese când un turist carea conducea mașina pe pe unul dintre drumurile din vecinătate a observat că motorul a încetat brusc să funcționeze. Apoi a apărut a apărut la marginea drumului o santinelă și i-a spus că deocamdată mi avea sens să încerce să pornească motorul, dar că el va reveni și îi va spune când poate să folosească din nou cheia de contact. Și, într-adevăr, motorul a pornit. Noi n-am crezut toată povestea asta, a cărei explicație am găsit-o mai târziu, dar ne-am gândit că nu ar fi o idee rea să o punem în circulație și în Anglia pentru a vedea dacă germanii sunt surprinși. Ea a prins cu repeziciune și din când în când ne ajungea la ureche împreună cu toate detaliile de circumstanță. Ultima oară am auzit-o relatată de o familie de quakeri, care, desigur, nu mint niciodată. În timp ce străbăteau câmpia Salisbury motorul mașinii lor s-a oprit brusc. Dar imediat a apărut un soldat care le-a comunicat că motorul va porni peste câteva minute și astfel au putut să își continue drumul.”
Cred că înțelegeți unde vreau să ajung. Oricât de credibili și oricât de mulți ar fi martorii unui eveniment incredibil, ei nu reprezintă o dovadă pentru respectivul eveniment. Este nevoie de ceva mai mult decât o simplă mărturie, este nevoie de acea dovadă extraordinară. Desigur, iubitorii de năzbâtii neagă cu înverșunare această nevoie. Ei vor să schimbăm felul în care căutăm adevărul, pentru ca, dintr-o întorsătură de condei, să putem accepta orice năzbâtie ca fiind adevărată.
Să vă mai dau un exemplu în ceea ce privește felul în care se pot susține chiar și cele mai năucitoare afirmații. Nu știu câți dintre dumneavoastră cred în spiritism, în comunicarea cu morții. Sper că nu sunteți prea mulți. Dar, cu mai bine de un secol în urmă mulți membrii ai înaltei societăți credeau cu tărie în comunicarea cu sufletele celor plecați dintre noi. Era chiar o modă a ședințelor de spiritism. Printre susținători se aflau oameni cât se poate de credibili, cum ar fi scriitorul Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherlock Holmes. Despre credințele ezoterice ale lui Doyle v-am mai vorbit și cu o altă ocazie, atunci când v-am povestit despre pozele cu zâne făcute de două puștoaice, despre care marele scriitor credea cu tărie că sunt o dovadă a existenței unei lumi invizibile, accesibilă doar prin pozele făcute de copii lipsiți de păcate…
Acum vreau să vă relatez întâlnirea lui cu Houdini, marele magician. Prietenia dinte cei doi mari oameni a început după ce Houdini i-a trimis lui Conan Doyle un exemplar din cartea sa ”The Unmasking of Robert Houdin” (Demascarea lui Robert Houdin), în care dezvăluia trucurile magicianului francez. (Despre unul dintre trucurile lui Robert Houdin v-am povestit în articolul ”Magicianul pacificator”, în ediția din aprilie 2019 a revistei noastre). Lui Conan Doyle i-a plăcut cartea. O considera o unealtă bună împotriva escrocheriilor din spiritism. Este drept, mai târziu, după ce a avut ocazia să asiste la câteva spectacole de iluzionism ale lui Houdini, Conan Doyle a ajuns la convingerea că este un magician adevărat, care își neagă puterile pentru a proteja tărâmul spiritual.
Trebuie să recunosc că Houdini era foarte convingător, mai ales pentru cineva care credea cu tărie în adevărul magiei. Într-unul dintre aceste spectacole, Houdini i-a arătat lui Conan Doyle o placă din ardezie și câteva bile din plută. L-a pus să le studieze cu atenție. Scriitorul a trebuit să aleagă una dintre bile, mai apoi a fost tăiată, pentru a demonstra că nu este ascuns nimic în ea. Apoi a suspendat de plafon placa de ardezie, cu ajutorul a două fire. Houdini i-a dat o coală de hârtie și l-a rugat pe Conan Doyle să iasă din casă, să se îndepărteze cât de mult dorește și apoi să scrie ceva pe respectiva hârtie. Zis și făcut. La întoarcere, Conan Doyle îi înmânează bucata de hârtie, Houdini o ia și i-o înapoiază aproape imediat. Apoi a luat la întâmplare o bilă din plută, a înmuiat-o în cerneală albă și a pus-o pe placa de ardezie. Ciudat, bila a rămas lipită de ardezie. După câteva clipe a început să se miște și, straniu, pe placa de ardezie au apărut cuvintele ”Mene, mene, tekel upharsin”, exact textul scris de Conan Doyle! Evident, creatorul lui Sherlock Holmes a rămas mut de uimire. Nu a mai contat faptul că Houdini i-a explicat că a fost vorba despre un truc, o iluzie la care a lucrat multă vreme, dar pe care nu o poate dezvălui. Conan Doyle a rămas convins că Houdini are cu adevărat puteri supranaturale, dar nu vrea să le recunoască.
De fapt trucul la care asistase era mai vechi și aparținea unui magician pe nume Max Berol. De la el l-a cumpărat Houdini. Trucul nu era cine știe ce de complicat, dar impunea un scenariu foarte bine pus la punct. În primul rând bila din plută folosită de Houdini avea un miez din fier. Apoi, magicianul a reușit cu abilitate să înlocuiască bucata de hârtie primită de la Conan Doyle cu una goală. Astfel a reușit să citească textul scris de către Conan Doyle. Restul a fost o joacă de copii. Cu ajutorul unui magnet aflat la capătul unei tije, un asistent al lui Houdini, care era ascuns vederii publicului, bila din plută a putut să fie manevrată astfel încât pe placa de ardezie să apară faimoasele cuvinte. Bine pus în scenă un asemenea truc este foarte convingător pentru cei care nu au îndoieli în ceea ce privește forțele supranaturale.
În 1920, pe 14 aprilie, are loc o primă discuție mai lungă între cei doi. Inevitabil s-a ajuns și la spiritism. Conan Doyle, cu toată convingerea, povestea cum a discutat cu rude apropiate trecute pe tărâmul celălalt. Houdini, politicos, nu a comentat foarte mult, deși scepticismul său în ceea ce privește spiritismul era notoriu. La rugat chiar pe Conan Doyle să îi recomande un medium demn de încredere, promițând că va fi gata să creadă, dacă va avea dovezi. Scriitorul britanic i-a dat o listă întreagă, subliniind că mediumul cel mai bun este Annie Brittain. Houdini se întâlnește cu distinsa doamnă, pe 25 aprilie, participă la o ședință de spiritism organizată de ea, dar pleacă dezamăgit. Avea să noteze în jurnalul său că ”Doamna Brittain nu a fost convingătoare. Pur și simplu a spus numai generalități. Toată chestia asta este ridicolă”. Totuși, în scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Conan Doyle, Houdini se arată a fi foarte diplomat: ”Este o doamnă foarte interesantă și asta este tot ceea ce pot spune despre acest medium”.
În 1922, Conan Doyle ajunge în Statele Unite pentru a susține o conferință despre spiritism. Houdini îi face o vizită. Conan Doyle vrea din nou să îl convingă pe magician de realitatea fenomenelor spiritiste. De când nu se mai văzuseră, doamna Doyle a căpătat puteri de medium și era gata să intre în legătură cu oricine ar dori Houdini. Acesta a rugat-o să vorbească cu mama lui. În camera întunecată, căzută în transă, soția lui Conan Doyle a început să scrie cu febrilitate. Prelua prin ”channeling” mesajul mamei lui Houdini. Doyle a notat scena: ”A fost un moment unic. Soția mea tremura în timp ce mâna sa scria sălbatic și cu repeziciune cuvintele. «Draga mea, slavă Domnului, slavă Domnului, am trecut – am încercat de mai multe ori – acum sunt fericită», începea mesajul. A continuat în același ritm, pagină după pagină, cu multe cuvinte de iubire întrerupte de descrieri vagi. «Este atât de frumos aici, nu este nici o durere».”
Conan Doyle era sincer convins că această demonstrație de forță avea să învingă scepticismul lui Houdini. Așa cum vă așteptați, nu a reușit. Motivele pentru care Houdini a rămas sceptic sunt simple. În primul rând, cele 15 pagini scrise sub dicteu automat de către soția lui Conan Doyle, erau într-o engleză perfectă. Mama lui Houdini abia dacă putea rosti câteva cunvinte în această limbă. În al doilea rând, mesajul se încheia cu o cruce. Mama lui Houdini era o foarte credincioasă evreică. În al treilea rând, ședința de spiritism a avut loc pe 17 iunie, data de naștere a mamei lui Houdini. De ce nu menționează acest lucru în mesajul transmis de pe tărâmul celălalt?
Așa cum se întâmplă de fiecare dată cu iubitorii de năzbâtii, Conan Doyle a avut explicații ”logice”. Pe tărâmul celălalt mama lui Houdini a învățat engleza, iar acolo nu există calendare, timpul scurgând-se după alte legi. Nu-i așa că ați mai întâlnit acest gen de explicații în episoadele anterioare ale ”Cronicii scepticului”? Ele reprezintă esența logicii oricărui iubitor de năzbâtii. Vă mărturisesc că adesea îmi este greu să le combat, altfel decât cu un zâmbet larg.
Din păcate, prietenia celor doi mari oameni a luat sfârșit imediat după ședința de spiritism despre care v-am povestit. Conan Doyle avea să spună despre Houdini că ”este un om teribil de vanitos”. La rândul său Houdini avea să îl descrie pe Conan Doyle ca fiind ”un pic senil” și ”foarte ușor de păcălit”. Chiar dacă nu sunt senili, iubitorii de năzbâtii sunt foarte ușor de păcălit când este vorba despre confirmarea propriilor credințe. Ei abandonează abordările raționale, agățându-se de orice chestie care le confirmă teoriile. Și astfel, pentru ei, chiar și cele mai absurde afirmații devin adevăruri de netăgăduit.
