Dr. Ing. Ioan Iordache, Director General ICMET CRAIOVA

Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare și Încercări pentru Electrotehnică ICMET Craiova a aniversat recent jumătate de veac de existență. Este unica instituție din sud‑estul Europei care și‑a păstrat activitatea de cercetare, dezvoltare și evaluare a performanțelor echipamentelor electrotehnice de înaltă tensiune și mare putere. În prezent, cele două mari laboratoare din cadrul institutului, de înaltă tensiune (LIT) și mare putere (LMP), formează o infrastructură de cercetare critică pentru funcționarea și securitatea sistemului electro‑energetic național.

Cercetarea științifică poate fi planificată, descoperirea nu. Dar ea poate fi determinată de calitatea strategiilor alese, spune dr. ing. Ioan Iordache, directorul general al ICMET.

Adrian Bănuță: Faceți parte din prima generație de liceeni fără uniformă, fără presiunea și limitele impuse de comunism. Vorbiți-mi despre anii de școală: cum v-ați apropiat de inginerie?

Dr. Ing. Ioan Iordache: A fost un drum destul de lung și întortocheat. Dacă nu ar fi existat momentul 1989, poate că aș fi urmat drumul pe care bunica și l-a dorit pentru mine și aș fi devenit preot. Știam de la ai mei că nu poți obține nimic fără educație. Că trebuie să muncești mult și continuu.

În anii ’90, în privința evoluției unui tânăr, lucrurile erau oarecum clare: mergi la facultate sau te duci în armată și apoi te angajezi, și mai încerci să-ți continui educația din câmpul muncii. Prăbușirea dictaturii nu a dus la o presiune mai mică pe umerii mei. Pentru că amenințarea armatei rămăsese. Sabia lui Damocles: iei la facultate, sau mergi doi ani la oaste.

Îmi amintesc că stăteam imediat după Bacalaureat și mă uitam la notele obținute. Credeam, absolut greșit, că notele îmi arătau exact ce știam cel mai bine și că aspirațiile mele trebuiau să se creioneze în jurul lor. Am fost pentru prima dată în viață conștient de plusurile și minusurile mele. Și m-am decis: dau la Politehnică… dar care facultate?

A urmat o vară fierbinte și la propriu și la figurat, am tot învățat. Și m-am tot gândit, care facultate, care specializare, unde pot intra cu bursă și multe altele. Ținând cont și de sfaturile familiei, m-am decis să dau examen de admitere la Ingineria Mediului, un profil cu specializare „dublă” în cadrul Facultății de Hidrotehnică și Facultății de Chimie Industrială de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. Și m-am gândit că voi face o carieră bună ca absolvent al Facultății de Hidrotehnică. Dar socoteala din anul întâi de facultate nu s-a potrivit cu sfârșitul anului doi, când a trebuit să optăm pentru una dintre cele două specializări ale profilului.

Jumătate dintre noi trebuia să urmăm cursurile Facultății de Hidrotehnică, cealaltă jumătate cursurile Facultății de Chimie Industrială. Dacă pentru admiterea la facultate decizia a fost una rece, rațională, ca urmare a unei analize pragmatice ce ținea cont e cunoștințele mele, alegerea profilului de la acel moment a fost una de context, sentimentală. M-am lăsat practic convins de colegii ce rămâneau la Chimie Industrială să merg mai departe alături de ei – chiar au venit cu mine la secretariat ca să mă vadă cum bifez opțiunea asta și nu ne despărțim din anul al treilea.

Așa am ajuns să fiu absolvent al Facultății de Chimie Industrială, profilul Ingineria Mediului. Astăzi, facultatea și-a schimbat denumirea. Nu doar pentru importanța acestei specializări, dar și pentru a omagia o personalitate: Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Simionescu”. Așadar, în anul 2000 am absolvit facultatea de Chimie Industrială ca inginer diplomat, profilul Ingineria Mediului, specializarea Tehnologia și Biotehnologia Protecției Mediului. Dar se repeta povestea: mă căutau cu arcanul pentru încorporare. Și lucrurile erau și mai complicate!

Odată cu sfârșitul facultății, s-a terminat și bursa. Ultimii bănuți i-am luat în iunie. Și, dacă îți amintești, vara apar o mulțime de cheltuieli pentru un tânăr. Aveam nevoie de un venit. Și, din dorința de a găsi un loc de muncă cât mai bine plătit și într-o companie cu renume, am ajuns în vara anului 2000 la Râmnicu Vâlcea, la compania Oltchim S.A., care era atunci mai mult decât un brand național în domeniul ingineriei chimice. Așa că am dat dulcele Târg al Ieșilor pe Râmnicu Vâlcea!  

Cum v-a atras cercetarea?

Drumul de la inginer la cercetător a fost o chestiune de normalitate în ceea ce mă privește. Odată angajat ca inginer, am fost conștient că lucrurile trebuie abordate evolutiv și nu trebuie nicidecum să rămân anchilozat într-o stare de confort. Munca și învățarea sunt două lucruri care se completează reciproc, nu se exclud una pe cealaltă. Am privit mereu asta cu seriozitate.

Aveam de muncă, mă simțeam bine, eram într-o zona de confort financiar, salariul era mult mai mare decât bursa din facultate, aveam unde locui, aveam libertatea și intimitatea de care orice tânăr avea nevoie. Și iar cred că și-a pus amprenta asupra mea educația tradițională. Tot de la părinți știam că energia și vigoarea tinereții nu sunt veșnice. Că viața este ca un animal de pradă, care tocmai pe această slăbiciune se bazează. Așa că nu m-am oprit din învățat. Muncă și învățătură, aceasta mi-a fost deviza.

Am terminat masteratul, apoi doctoratele – unul la Iași, în chimie, la aceeași universitate, și al doilea la Politehnica București, în inginerie industrială. Doctoratul a însemnat posibilitatea câștigării unor burse europene de studiu, participări la conferințe naționale și internaționale, dar și multă, foarte multă muncă. Erau perioade când ziua avea, la propriu, 24 de ore de muncă. Însemna nopți nedormite petrecute în laborator sau în fața calculatorului ca să termin experimente, lucrări, rapoarte, referate, articole, teze, cărți etc.

Și, evident, muncă fără răsplată nu există (ca o paranteză, aceasta nu ar trebui să fie o incertitudine, cum se mai întâmplă în unele cazuri sau pentru unii!), așa încât, cu un doctorat în buzunar și cu experiență în cercetare în țară și străinătate, în anul 2007 m-am angajat la Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice și Izotopice ICSI Râmnicu Vâlcea, ca cercetător.

De care dintre proiectele la care ați participat vă simțiți cel mai apropiat?

În acest moment, proiectul pe care vreau să îl duc până la capăt este ICMET. Proiect care este despre energie atât la propriu, cât și la figurat. E despre știință, despre inginerie, despre societate, despre mediu, dar mai ales despre oameni, înainte de toate.

Specializarea în domeniul protecției mediului te determină să vezi lucrurile la altă dimensiune și prin prisma unui sistem neconvențional de valori numit interdisciplinaritate. Și când spun acest lucru, nu mă refer doar la discipline inginerești. Și chiar nu pot să pun un proiect în fața altuia! Cred că toate proiectele la care am participat au contribuit la formarea mea profesională. Și între ele aș putea pune o punte numită „hidrogenul, de la chimie la energie”.

ICMET Craiova a avut momente glorioase, a avut și momente dificile. Ați preluat institutul într-o situație destul de tristă din punct de vedere financiar și într-un timp foarte scurt ați reușit să-l repoziționați în comunitatea științifică. Cum ați reușit?

Așa este: institutul a avut momente de glorie, dar și de cumpănă. La începutul anilor 1970, Romania se dezvolta, din punct de vedere industrial, într-un ritm accelerat (am subliniat intenționat „din punct de vedere industrial”, e o altă discuție, care nu face subiectul interviului; în linii mari, din trecutul nostru trebuie să știm să învățăm, nu să preluăm lozinci cu care să ademenim mase de oameni lipsite de speranță, frustrate sau disperate, în scopuri electorale!). Industrializarea țării cerea și o industrie electrotehnică, era nevoie de producție de aparataje și transformatoare electrice, ceea ce a impus realizarea unor mari investiții în clădiri și echipamente pentru tehnica încercărilor și măsurătorilor la tensiuni înalte și mare putere.

Așa a luat ființă, în anul 1974, Centrul de Cercetare Științifică și Inginerie Tehnologică – CCSIT Electroputere Craiova, fiind constituit din atelierele de proiectare si dezvoltare ale uzinei Electroputere. De atunci și până în prezent, institutul a urmat, cu o oarecare fidelitate, situația socio-economică din România.

Am spus cu o oarecare fidelitate, deoarece anumite situații, evident neplăcute pentru ICMET Craiova, au fost cauzate de crize economice, închiderea unor sectoare industriale sau lipsa de investiții la scară națională. Dar au fost și situații în care ne-am făcut singuri rău, iar cel mai rău lucru a fost că nu am înțeles contextul cercetării, dezvoltării, inovării și încercărilor pentru electrotehnică din Europa, dar în special din Uniunea Europeană. Repoziționarea institutului nu este doar meritul meu.

A fost o muncă de echipă și este rezultatul energiei celor circa 120 de colegi din institut, care m-au acceptat, m-au înțeles și m-au urmat. A fost un efort colectiv uriaș. Și trebuie să-ți spun că nu am avut momente de negestionat. Atunci când are loc o criză, oamenii se dezorientează, se deziluzionează, se impacientează…

La fel este și în cazul grupurilor sau organizațiilor mai mici: într-un moment de declin, indiferent dacă cauza este externă sau internă, apar momente de neîncredere între colegi, speranța de redresare scade și se instaurează o lipsă de voință, atât la nivel individual, cât și de grup. Viziunea pe termen lung se diluează și încep disputele cu efecte negative imediate. În acest context, soluția este să aduci pe cineva din afară, imparțial.

Am fost conștient de faptul că puterea voinței individuale, dar mai ales colective, este hotărâtoare în viața institutului, pentru redresarea sa. Și, vorba lui B.P. Hașdeu, „pentru cine vrea, în puțin timp se fac multe și mari lucruri”.

Ce planuri aveți pentru ICMET?

Repet mereu, pentru că trebuie să fie conștienți de asta și oamenii care sunt acum „la butoanele cercetării”: ICMET Craiova este singura unitate din România și din sud-estul Europei care și-a păstrat în mare parte activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare în domeniul evaluării performanțelor echipamentelor electrotehnice de înaltă tensiune și curenți mari.

Experiența dobândită a făcut ca institutul să se compare cu cele mai puternice entități cu profil similar existente în lume: KEMA, CESI, IPH, AREVA etc. La serviciile de cercetare, dezvoltare și încercări din laboratoarele noastre, acreditate și recunoscute, au apelat firme de specialitate de prestigiu de pe toate continentele, precum: SIEMENS, ABB, General Electric, Hyundai, Arteche Dyh. Electric CO LTD Spania, MS Resistances Franța, Coelme Construzioni Electromeccaniche S.P.A. Italia, Phiffner Transformator Electric Turkey, Arteche North America SA Mexic, etc; ca să nu mai vorbim de cele din România, care nu au unde să își obțină diversele acreditări.

Planurile le facem cu cumpătare, răbdare și încredere! Ele vizează noi domenii de cercetare și dezvoltare interdisciplinare adaptate la Pactul Verde European, lucru care poate fi realizat doar în cadrul unor parteneriate. Provocările și realitățile sectorului energetic impun noi abordări în zona energiilor fără emisii de carbon și regenerabile.  

Cele două mari laboratoare de înaltă tensiune (LIT) și mare putere (LMP) sunt infrastructura de cercetare de la care pornim și care ne permite să practicăm încercări de tip și lot pentru echipamentele industriale critice ale sistemelor electro-energetice. Cele două laboratoare sunt elemente esențiale pentru securitatea energetică națională și a regiunii.

Totuși, planurile, oricât de bune ar fi ele, depind de mulți factori. Este nevoie atât de o promovare a institutului în cadrul comunității științifice, cât și de o cooperare sinceră între colegii din ICMET Craiova. Nu suntem adepții izolaționismului instituțional, și în general ai izolaționismului de orice fel. Și cred că persoanele cu putere de conducere ar trebuie să facă eforturi mai mari pentru a evita fragmentarea continuă a cercetării românești,

ICMET Craiova a intrat în dialog cu potențiali parteneri și am parcurs mai multe etape în ceea ce privește poziționarea în comunitatea științifică. Cercetarea și dezvoltarea tehnologică fac parte din spațiul comun care include cercetătorii, investitori și cetățenii.

Coordonarea consolidată cu instituțiile publice, institute de cercetări, universități, dar și cu industria și sectorul privat, fără a neglija evident partenerii internaționali, conferă societății un avantaj competitiv, contribuind la crearea de locuri de muncă mai numeroase și, implicit, la îmbunătățirea calității vieții.

Cum vedeți evoluția tehnologiei în următorii 20 de ani și cum vedeți inteligența artificială: un prieten, un dușman?

Sunt cercetător. Poate că mulți mă vor cataloga drept tradiționalist, dar nu cred că omenirea poate renunța la studiu (învățare) și la efort fizic și mental (muncă). Nu cred că este posibilă atingerea țintelor individuale cu mai puțină muncă.

Oamenii se vor realiza dacă vor învăța și vor munci la fel de mult. Și mai cred că AI vă rămâne în slujba omenirii. Inteligența artificială a fost creată de inteligența umană, așa că dușmanul este prietenul pe care îl lași să o dirijeze! Din punct de vedere ingineresc, această inteligență nu are cum să fie periculoasă, ea se termină când „o scoți din priză”, ca să mă exprim mai simplu.

Cum considerați că este la ora actuală educația științifică în România?

Dacă educația instructiv-educativă ar fi OK, cea științifică ar avea șanse mult mai mari. Așadar, s-o luăm cu începutul: dacă cei mici ar înțelege de la părinți că nimic nu e de-a gata și de la primii lor dascăli că notele nu sunt o simplă recompensă, ci un imbold de a face totul mai bine, atunci copilul ar tinde spre performanță, spre îndeplinirea unor sarcini concrete. Dar ar fi total nedrept să-i facem răspunzători pe cei mai sus-menționați de neajunsurile cu care se confruntă noua generație, vizavi de adaptarea la provocările cu care se confruntă lumea când e vorba de știință și de corolarul ei absolut imprevizibil. Pentru a-i face față, e nevoie de persoane cu pregătire solidă, implicare, abilități intelectuale, pragmatism economic și, de ce nu, viziune politică. În acest sens, universitățile au întotdeauna un cuvânt de spus.

Aici, studenții pot găsi mediul propice pentru formarea lor științifică, sperând și admițând faptul că mentorii lor de astăzi nu mai sunt cei care primeau studenți doar ca să-și umfle catedrele, iar tinerii nu frecventau cursurile doar de „gura” părinților.

Mai există o mare problemă cu care se confruntă cercetarea și, din păcate, este una acută, subfinanțarea, problemă care ține strict de politica locală, națională, europeană și mondială. O soluție pe termen lung în ceea ce privește educația științifică în România este, printre altele, și integrarea voluntară a organizațiilor de cercetare, dezvoltare și inovare, Legea 25/2023. Apreciez că distinșii mei colegi, directori generali de INCD-uri, văd în lege șansa creșterii calității educației științifice, dar și a calității resursei umane, de care avem atâta nevoie în cercetare.

Predați la Universitatea Politehnică din București – cum sunt studenții de astăzi comparativ cu generația dvs.?

Vorbeam ceva mai înainte de învățare și muncă; cum poți să cumulezi atâta experiență prin învățare și muncă și să nu o împărtășești și cu alții? Mai ales cu generațiile tinere, dornice să se poziționeze cât mai bine în viață și cât mai sus în ierarhia socială! Eu asta fac la Facultatea de Energetică de la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București. Îi pregătesc pe acești studenți pentru a răzbi cât mai bine în viață.

Studenții de astăzi sunt aceiași ca studenții din generația mea și din toate generațiile: frumoși, îndrăgostiți, plini de viață, cu o poftă nemărginită și neastâmpărată de a se realiza, nerăbdători în aspirațiile lor, mânați de o curiozitate prin care să transforme orice context într-o oportunitate. Studenții nu se vor schimba niciodată; noi, profesorii, ne-am schimbat, noi îmbătrânim, sperăm să o facem frumos. Studenții au mulți, foarte mulți ani în față, noi avem mulți, unii chiar foarte mulți, ani în spate; aceasta înseamnă pentru primii speranță, pentru cei din urmă nostalgie.

Eu doresc să transformăm nostalgia după anii studenției mele și să valorific la maximum inteligența anilor care au trecut de atunci într-un scop didactic, dar și științific, să creez pentru studenți o punte, oricât de virtuală ar părea, pe care ei să pășească către speranțele lor prin învățare și muncă!

Foto: Cristi Bala