Sovieticii, vajnici apărători ai luptei pentru pace (glumesc, desigur) nu puteau să stea deoparte, atunci când venea vorba despre folosirea exploziilor nucleare în scopuri pașnice. Deși programele lor au demarat un pic mai târziu, ei au realizat mult mai multe teste nucleare pentru aplicații civile. Programul lor s-a încheiat abia în 1989…
Vreau să încep cu o mică precizare. Conform Wikipedia, sovieticii au avut două mari programe pentru utilizarea exploziilor nucleare în scopuri pașnice. Primul, ”Utilizarea exploziilor nucleare în interesul economiei naționale”, supranumit ”Programul nr. 6” și, al doilea, ”Explozii nucleare pașnice pentru economia națională”, supranumit ”Programul nr.7”. Din nefericire, pentru primul program nu ne sunt oferite indicații bibliografice și, în ciuda eforturilor mele, nu am găsit nicăieri informații detaliate despre el. Pentru cel de-al doilea am găsit rapid o resursă formidabilă de informare, o analiză pe 117 de pagini, care a fost publicată în 1998 în revista Global Security, sub titlul ” The Soviet program for peaceful uses of nuclear explosions”. Articolul este semnat de către Milo D. Nordyke, fost director la Lawrence Livermore Laboratory. În analiza sa el vorbește doar despre un singur program, ”Programul nr. 7”. Deoarece acest program l-am putut documenta foarte bine cu documente oficiale, în continuare, mă voi referi numai la el.
Că au fost două programe sau doar unul are mai puțină importanță în contextul acestui text, text în care îmi propun să trec în revistă doar câteva teste mai importante din programul sovietic care avea în vedere utilizarea exploziilor nucleare în scopuri civile.
Obiectivele
Conform lucrării citate mai sus, în total, în cadrul Programului nr. 7 au fost efectuate 112 teste, care au implicat în total 122 explozii nucleare. Ele au fost folosite pentru a realiza lacuri, canale și baraje artificiale, intensificarea extragerii gazului și petrolului, stingerea unor incendii subterane provocate de gazul natural, fărâmițarea rocilor în exploatările miniere, crearea de rezervoare subterane pentru stocarea gazului natural, crearea de depozite subterane pentru deșeuri toxice, cercetări seismice etc. După cum vedeți, programul sovietic era mult mai ambițios decât cel american. El s-a desfășurat între 15 ianuarie 1965 și 6 septembrie 1988.
Testul Chagan
Acesta a fost primul test din cadrul Programului nr. 7 și a avut loc pe 15 ianuarie 1965, la mai bine de patru ani de la primul test american din cadrul programului Plowshare. Obiectivul testului a fost realizarea unui lac artificial la marginea poligonului de teste nucleare din Semipalatinsk, Kazahstan. Testul a constat în detonarea unei încărcături nucleare cu o putere echivalentă cu cea a 140 kt de TNT, la o adâncime de 178 de metri. În urma detonării a rezultat un crater cu diametrul de 400 m și o adâncime de 100 m. Înainte de efectuarea testului, sovieticii au realizat un canal către fluviul Chagan, aflat în apropiere. După detonare, canalul a fost unit cu craterul nou creat. În scurt timp acesta s-a umplut cu circa 6,2 milioane de metri cubi de apă.
Din nefericire circa 20% din produsele radioactive rezultate în urma exploziei au fost eliberate în atmosferă, ele ajunând până în Japonia și SUA. Ambele țări au protestat vehement. Sovieticii au răspuns susținând că ”testul nuclear s-a desfășurat subteran, la mare adâncime. Cantitatea de reziduuri radioactive scăpate în atmosferă a fost nesemnificativă astfel că este total exclusă posibilitatea ca ele să fie detectate în afara teritoriului URSS.”
Răspunsul sovietic era mai degrabă propagandistic. De fapt în atmosferă au fost eliberate cantități mari de reziduuri radioactive. Ca o dovadă în acest sens stă faptul că și în prezent apa acumulată în lacul artificial Chagan are o radioactivitate de 100 ori mai mare decât nivelul admis pentru apa potabilă iar rocile de pe margine craterului emit fluxuri de radiații de o sută de ori mai mari decât radiația de fond.
Proiectul canalului Kama-Peciora
Curând după testul Chagan, sovieticii s-au avântat către un alt proiect. De data asta unul de-a dreptul faraonic. Pe vremea aceea se confruntau cu o scădere rapidă a nivelului Mării Caspice. Inginerii sovietici s-au gândit că pot folosi apa fluviului Peciora, care să fie conectat prin intermediul unui canal cu fluviul Volga și, de aici, printr-un alt canal, să o ducă înspre Marea Caspică. Probabil inspirați de speranța americanilor că s-ar putea construi un nou Canal Panama folosind o serie de explozii nucleare subterane, inginerii sovietici au decis să apeleze la această tehnologie pentru a construi un segment cu o lungime de totală de 65 km în zonele aflate la altitudine ridicată. Proiectul inițial prevedea utilizarea a câtorva sute de explozii nucleare cu o putere echivalentă totală de 3,6 Mt TNT. Orice proiect, chiar și atunci când este unul faraonic, are nevoie de ceva testări. Sovieticii le-au demarat rapid.
Primele două teste, Tel´kem-l și Tel´kem-2 s-au desfășurat la marginea Sud-Estică a poligonului de testare Semipalatinsk. Primul a fost efectuat pe 21 octombrie 1968 și a implicat folosirea unei încărcături nucleare de 0,24 kt amplasate la o adâncime de 35 m. Al doilea a avut loc pe 12 noiembrie 1968. În acest caz au fost folosite trei încărcături nucleare de câte 0,24 kt, amplasate în linie, la o adâncime de 40 m. În urma acestui test a rezultat un crater liniar cu lungimea de 142 m, lățimea de 60-70 m și adâncimea de 16m. Părea că totul a decurs în bune condiții. În urma detonărilor nucleare subterane nu a rezultat o creștere semnificativă a radioactivității solului. La patru decenii după desfășurarea testelor, zona a fost vizitată de o echipă de experți ai IAEA (International Atomic Energy Agency). Aceștia au constatat prezența în zonă a numeroase animale care pășteau în liniște și siguranță și care se adăpau fără probleme din apa micului lac format în interiorul craterelor rezultate în urma celor două teste.
Din acest motiv factorii de decizie sovietici au decis, în toamna anului 1969, demararea proiectului canalului Kama-Peciora. Curând inginerii și-au dat seama că pot apărea probleme grave. În timp ce 30 de kilometri din zona nordică prevăzută pentru excavări nucleare avea o structură a solului similară cu cea a celei în care s-au efectuat testele de mai sus, pe cei 35 de kilometri ai zonei sudice avea un sol bogat în depozite aluvionare saturate și ar fi putut să apară probleme cu stabilitatea pantelor canalului. Din acest motiv s-a apelat la un nou test.
Noul test a primit numele de cod Taiga și s-a desfășurat la circa 100 km Nord de orașul Krasnovișersk, din provincia Perm. Aici structura solului era asemănătoare cu cea întâlnită în zona sudică a canalului Kama-Peciora, care ar fi urmat să fie construită cu ajutorul unui șir de explozii nucleare subterane. Testul a avut loc în ziua de 23 martie 1971. Au fost folosite trei încărcături nucleare de câte 15 kt, amplasate în line la o adâncime de circa 127 m și distanțate între ele la 165 m. Craterul rezultat avea 740 m lungime, 340 m lățime (cu 50% mai mare decât se așteptau inginerii) și o adâncime de (numai) 10-15 m.
Specialiștii sovietici au crezut inițial că testul Taiga a avut rezultate foarte promițătoare. Mai târziu, analizând mai cu atenție datele, aceiași specialiști aveau să ajungă la concluzia contrară: testul Taiga a avut un rezultat dezamăgitor. Concluzia finală: exploziile nucleare subterane nu puteau fi folosite pentru porțiunea de 35 km a zonei sudice a porțiunii din canalul Kama-Peciora care ar fi trebuit să apeleze la ele.
Desigur, nu toată lumea a fost de acord cu această concluzie. În continuare se susținea că exploziile nucleare subterane vor putea fi folosite pentru lucrări de inginerie civilă. Un exemplu ar fi construirea de baraje.
Barajele
La câțiva ani după testul Taiga, specialiștii sovietici au început să testeze posibilitatea realizării unor baraje din anrocamente cu ajutorul unei explozii nucleare subterane. S-au oprit destul de repede, după numai două teste.
Primul, având numele de cod Cristal, s-a desfășurat într-o zonă situată la 3 km NE față de orășelul Udachni din Siberia. În ziua de 10 octombrie 1974, a fost detonată o încărcătură nucleară de 1,7 kt TNT, la o adâncime de 98 m. Scopul exploziei era acela de a crea un mic baraj pe fluviul Deldin, care ar fi trebuit să formeze un lac de acumulare în care să se rețină sterilul provenit de la mina de diamante Iakutalmaz, aflată în apropiere, pentru o procesare suplimentară. În urma exploziei a rezultat o movilă cu diametrul de 180 m și cu o înălțime maximă inițială de 60 m. După stabilizarea rocilor, movila a ajuns la o înălțime medie de 10 m față de suprafața inițială. Cu excepția scăpării unor gaze radioactive, cum ar fi Cesiu 137, Xenon 133, Kripton 85, nu au fost identificate emisii de reziduuri radioactive. Din păcate sovieticii nu au publicat informații privitoare la eficiența utilizării barajului pentru reținerea sterilului. Știm doar că în 1991, rușii l-au acoperit cu un strat de șase metri de roci care au fost aduse de la o carieră din vecinătate.
La numai câteva luni de la testul Cristal, pe 7 decembrie 1974, s-a efectuat un nou test de creare a unui baraj artificial cu ajutorul unei explozii nucleare subterane. Testul a purtat numele Lazurit și a implicat folosirea unei încărcături nucleare de 1,7 kt TNT, amplasată la o adâncime de 70 m. Încărcătura a fost plasată pe o pantă, iar barajul ar fi trebuit să se formeze alunecări de teren provocate de explozie. În urma testului a rezultat o movilă formată din roci sfărâmate, care avea o înălțime de 14 m și un diametru de 200 m. Se pare că, la fel ca în cazul testului Cristal, au existat scăpări de gaze radioactive. Și în acest caz nu au fost date informații despre eficiența barajului rezultat în urma exploziei nucleare subterane.
Sovieticii nu au mai avut alte tentative de construcție de baraje prin folosirea acestei tehnologii. Cred că motivul este evident: riscurile erau prea mari iar eficiența acestora nu corespundea așteptărilor.
Testul Dnepr
Sovieticii au încercat și mai multe aplicații pentru folosirea exploziilor nucleare subterane în scopul dezvoltării economiei unionale. Una dintre ele s-a finalizat chiar cu un succes parțial. Este vorba despre testele Dnepr 1 și Dnepr 2. Ambele au avut drept obiectiv fragmentarea rezervelor de apatit din mina Kuel’por, aflată la 21 km Nord de orașul Kirovsk, din peninsula Kola și la 150 km distanță față de frontiera cu Finlanda. Testul Depr 1, a avut loc pe 4 septembrie 1972, și a implicat folosirea unei încărcături nucleare cu o putere echivalentă cu 2,1 kt TNT. Ea a fost amplasată sub zăcământul de fosfat, la o adâncime de 130 m. Unda de șoc rezultată în urma exploziei a dus la fragmentarea a circa 100.000 metri cubi de apatit.
La o distanță de aproape 12 ani distanță, la aceeași mină, a fost efectuat un al doilea test, Dnepr 2. De această dată au fost detonate două încărcături nucleare cu o putere echivalentă cu cea a 1,8 kt TNT. Cele două încărcături au fost amplasate la o adâncime de 160 m, distanța dintre ele fiind de 75 m. Unda de șoc produsă în urma exploziei a dus la fragmentarea a circa 500.000 metri cubi de apatit.
La scurt timp după fiecare dintre cele două teste, nivelul radiațiilor a scăzut la valori normale iar activitatea minieră a putut fi reluată în condiții de siguranță, folosindu-se aceleași metode ca cele utilizate înainte de detonările nucleare subterane. Mina a fost închisă abia în 1992 și este monitorizată în continuare. În 1994 s-a dorit redeschiderea minei și construirea unui nou drum de acces, dar, în urma protestelor, proiectul a fost abandonat.
Stingerea incendiilor din puțurile de gaz
Pe 1 decembrie 1963, un puț de gaz aflat în câmpul de exploatare Urtabulak din Uzbekistan a suferit o avarie catastrofală la adâncimea de 2,4 m. În urma ei puțul a început să piardă gaz, cu un debit de 12 milioane de metri cubi în fiecare zi. La scurt timp gazul a început să ardă violent. Oricât s-au chinuit inginerii, timp de trei ani incendiul nu a putut fi stins. În cele din urmă s-a decis folosirea unei soluții extreme: detonarea în subteran a unei încărcături nucleare amplasată în apropierea puțului, la o adâncime de 1.500 m. După efectuarea unor calcule complicate, inginerii au decis, în 1966, forarea a două puțuri. A fost apoi ales unul dintre ele și aici a fost amplasată o încărcătură nucleară de 30 kt TNT. În ziua de 30 septembrie 1966 încărcătura a fost detonată. Rezultatul exploziei este descris foarte plastic în ziarul Pravda Vostovska din Tașkent. ”În acea zi rece de toamnă din 1966, o forță subterană fără precedent a zguduit solul, care s-a acoperit de un nor de praf. Flacăra portocalie care ieșea din puț a început să se micșoreze, mai întâi mai încet, apoi din ce în ce mai repede, până când s-a stins cu totul. Era pentru prima oară după 1.064 de zile, când liniștea s-a așternut peste câmp. Zgomotul asurzitor, asemănător cu cel făcut de un avion cu reacție, a încetat”.
Aceeași metodă de stingere a puțurilor de gaz incendiate a mai fost folosită cu succes de încă de patru ori în anii care au urmat. În urma acestor explozii nucleare subterane nu s-au constatat creșteri ale nivelului de radioactivitate.
Încheiere
V-am dat doar câteva exemple de folosire, de către sovietici, a exploziilor nucleare subterane în scopuri civile. Așa cum vă spuneam undeva pe la începutul acestui text, ei au investigat mai multe domenii în care ele ar putea fi folosite. Uneori au reușit, alteori au eșuat. Oricum, în toamna anului 1989, președintele Mihail Gorbaciov, decide să declare un moratoriu pentru exploziile nucleare subterane, care includea și pe cele folosite în scopuri civile. Asta punea capăt Programului nr. 6, care demarase în prima jumătate a anilor 1960. Totuși povestea nu se încheie aici.
La începutul anului 1991, Chetec, o companie privată rusească ce avea conexiuni bune cu Ministerul Rus al Apărării, a propus folosirea unor explozii nucleare subterane în scopuri civile. Compania a propus folosirea lor pentru distrugerea muniției chimice Se avea în vedere realizarea mai multor tuneluri la intrarea poligonului Novaia Zemlea, la capătul cărora să fie săpate niște cavități cu înălțimea de 20 m și lungimea de 80 m, în care urma să fie amplasată muniția chimică ce trebuia să fie distrusă. O explozie nucleară subterană cu puterea echivalentă cu cea a 10 până la 50 kt de TNT ar fi fost folosită pentru distrugerea completă a muniției.
Câțiva ani mai târziu oamenii de știință de la centrul de cercetări Arzamas 16, au propus stocarea deșeurilor radioactive la capătul unui tunel săpat tot în poligonul Novaia Zemlia. O explozie nucleară subterană cu puterea echivalentă cu 100 kt de TNT ar fi sigilat pentru vecie depozitul de deșeuri radioactive.
Este posibil ca aceste două propuneri să aibă merite inginerești. Totuși riscurile implicate erau inacceptabile, așa că ele au fost stopate.
Ce ne așteaptă în viitor? Nu îmi place să speculez. Singurul lucru pe care îl știu cu certitudine este faptul că tratatele internaționale interzic folosirea exploziile nucleare subterane, indiferent de scop, civil sau militar.
