Text de Andrei Dorobanțu
- 1954: se înființează Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN);
- 1956: înființarea la Măgurele a Institutului de Fizică Atomică (IFA), primul institut de cercetare științifică din România;
- 1957: apare Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA);
- 1960: primul laser.
Acesta este contextul internațional în care trei mari fizicieni ai României acelui timp semnează actul de naștere a fizicii moderne în țara noastră: Horia Hulubei (1899-1972), Șerban Țițeica (1908-1985), Ion Agârbiceanu (1907-1971).
Personalități extrem de puternice, mari oameni de cultură, ei au reușit de la bun început să transmită tuturor celor care au visat și au ajuns să lucreze la IFA viziunea lor cu hotărâtă amploare și deschidere internațională și dubla dedicare a muncii lor de cercetare: în serviciul CUNOAȘTERII și, în același timp, în serviciul societății.
Vă lăsăm să-i citiți și să-i ascultați pe acești trei Părinți Fondatori, prin înregistrările (transcrise aici) din Fonoteca de Aur a Radioului Național, căruia îi mulțumesc pentru acest mare dar. Și cu două mărturii emoționante venind de la doi oameni care au avut privilegiul de a le fi alături și altfel decât le-am putut fi noi: Maria Țițeica și Ioan I. Ursu.
HORIA HULUBEI
„Eforturile țării noastre în domeniul energiei nucleare desigur vor fi ajutate în viitor, datorită Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Ceea ce am realizat noi până acum sunt proiectele noastre de viitor, sunt bine cunoscute publicului românesc. Participarea noastră actuală la lucrările AIEA este făcută în spiritul atitudinii noastre generale, aceea a înțelegerii cât mai largi, cu respectarea suveranității țărilor participante, pe baza deplinei egalități în drepturi.
Agenția are desigur greutăți în funcționarea sa, dat fiind că totul resimte faptul că este menită să funcționeze într-o lume în care încă nu s-a ajuns la o înțelegere largă relativ la suprimarea armelor atomice. Noi sperăm că totuși, în tendința de colaborare a tuturora în aplicarea statutului, se va proceda astfel încât Agenția să-și îndeplinească menirea de a ajuta la folosirea energiei atomice pentru fericirea omenirii și că va contribui prin aceasta la pacea între popoare.
Facem parte din Consiliul Guvernatorilor Agenției, ceea ce ne va ajuta să arătăm și realizările noastre, dorințele noastre, precum și posibilitățile pe care le avem de a ajuta la bunul mers al acestei importante instituții internaționale. Prin intermediul Agenției, colaborarea noastră cu alte țări și instituții specializate va fi mult lărgită, schimbul de informații va fi mai rapid, legăturile internaționale mult ușurate.
Reactorul nostru va fi pus la dispoziția altor țări care vor dori acest lucru. Începând din 1960, vom fi în poziția de a pune la dispoziția Agenției o parte din izotopii produși la noi, vom contribui pe larg la schimbul de informații și la cercetările în comun programate de Agenție.
În sensul celor de mai sus, dorim un succes cât mai mare acestei instituții internaționale !”
Pe 13 iunie 1968, profesorul Hulubei era numit Președinte al CEN – Comitetul de Energie Nucleară. A părăsit direcția IFA, nu înainte însă de a-și fi ales și pregătit succesorul. Profesorul Ion Ursu, de la Universitatea din Cluj, a devenit astfel al doilea director IFA. Și iată-l cum l-a văzut deseori…
Ioan Ursu: Autoportret, cu părinți
„— Dragă domnule profesor…
— Da, drăguță!“
Așa ar începe mărturisirea colaboratorilor săi despre dialogul lor adevărat cu Profesorul Hulubei, dar… dar mie nu mi s-a întâmplat nicicând așa!… Am tot auzit-o povestită și răspovestită, și parcă mi-ar fi spus și mie așa… dar nu, ce îmi amintesc sunt doar imagini fulgurante, de văzut cu ochii minții, în bătaia timpului inimii, imagini trăite și retrăite, devenite sentiment! Astfel că ce știu încă, peste închipuirile mele, de amintiri și istorii auzite, sunt trăirile mele de atunci, copilandru fiind, în preajma lor: ba ușier întâmplător, băiat de casă sau mai bine mesager de duminică dimineața între casele lor…
N-am amintiri de istorisit, doar trăirile de copil, ale copilului din mine, privitor de mai jos la cei mai mari… imagini neîncremenite în timp, ci rămase doar așa, emoții vii. Așa îi văd și acum, cu ochii de atunci, stând împreună, vorbindu-și rar, în șoapte, siluete vagi, doar chipurile lor luminoase, ochii vii, lucirea din priviri. Și lumina aceea care mă urmează…
Aceasta-i lumina în care cred, din zi în zi, din an în an, din om în om…
Citiți și interviurile cu Șerban Țițeica și Ion Agârbiceanu, în revista Știință & Tehnică, nr. 102, februarie 2021
