Universul tardigradelor, aceste creaturi minuscule cu capacități surprinzătoare, se îmbogățește considerabil datorită unei descoperiri paleontologice recente. Prin studiul fosilelor de chihlimbar din Cretacic, oamenii de știință au descris nu doar o specie nouă, ci au adus și clarificări asupra evoluției acestor organisme fascinante.
Tardigradele au fost descoperite pentru prima dată în 1773, dar istoria lor evolutivă rămâne în mare parte un mister din cauza lipsei de fosile. Totuși, un studiu recent, publicat în Communications Biology, care se concentrează pe un eșantion prețios de chihlimbar canadian datând din Cretacic, o perioadă în care dinozaurii dominau Pământul, schimbă această situație.
Chihlimbarul, o rășină fosilizată, este un excelent conservator pentru organisme mici. Eșantionul, examinat de cercetători de la Universitatea Harvard, conținea mai mulți specimene remarcabil de bine conservați. Folosind microscopia laser confocală, oamenii de știință au putut examina aceste creaturi cu un nivel de detaliu fără precedent, dezvăluind caracteristici morfologice cruciale care ajută la trasarea evoluției lor. Studiul a permis identificarea și descrierea a două specii distincte de tardigrade în chihlimbarul din Cretacic.
Prima specie, Beorn leggi, este o specie deja cunoscută, dar cercetarea a permis clarificarea poziției sale taxonomice în arborele genealogic al tardigradelor. Cercetătorii au observat, printre altele, șapte gheare bine conservate, cu variații de mărime între ghearele apropiate de corp și cele îndepărtate, un model care persistă la tardigradele moderne.
A doua specie, numită Aerobius dactylus, este însă nouă pentru știință. Animalul prezintă gheare de dimensiuni similare pe primele trei perechi de picioare, dar gheare exterioare mai lungi pe a patra pereche. Această descoperire oferă astfel o perspectivă valoroasă asupra diversității tardigradelor în Cretacic și contribuie la înțelegerea adaptării lor morfologice de-a lungul timpului.
Aceste descoperiri furnizează, de asemenea, informații esențiale pentru analiza ceasului molecular, o metodă folosită pentru a estima momentul în care grupuri de organisme au separat unele de altele în cursul evoluției. Această metodă se bazează în principal pe studiul mutațiilor genetice care se acumulează într-un ritm relativ constant în timp. Prin examinarea diferențelor genetice între speciile moderne și strămoșii lor fosili, oamenii de știință pot estima de cât timp aceste specii au evoluat separat. Rezultatele acestui studiu sugerează că strămoșii tardigradelor moderne s-au separat de alte grupuri de artropode acum aproximativ 500 de milioane de ani, în perioada cambriană. Această divergență timpurie indică faptul că tardigradele dețineau deja caracteristici specifice la acea vreme care le-au permis să se adapteze și să supraviețuiască în medii extreme. Cu alte cuvinte, tardigradele moderne sunt descendenți ai unei linii străvechi care a dezvoltat adaptări cruciale foarte devreme în istoria vieții pe Pământ.
Studiul dezvăluie, de asemenea, informații fascinante despre originea capacității tardigradelor de a intra într-o stare de stază, un mecanism de supraviețuire remarcabil care le permite să reziste la condiții extreme, cum ar fi temperaturi extrem de scăzute sau ridicate, vidul spațial și niveluri intense de radiații. Cercetătorii estimează că această capacitate de stază a evoluat probabil în timpul Paleozoicului mijlociu sau târziu, acum aproximativ 300 până la 400 de milioane de ani. Această adaptare ar fi fost deosebit de importantă pentru supraviețuirea în perioade de condiții de mediu severe, cum ar fi extincția masivă de la sfârșitul Permianului, una dintre cele mai mari extincții din istoria Pământului.
