Dacă putem oferi o explicație naturală pentru fenomene aparent supranaturale și dacă putem strecura trei sau patru idei simple despre știință și gândire critică, astfel încât ascultătorii să învețe cum să gândească, iar nu ce să gândească, atunci cred că efortul merită din plin (Michael Shermer)
De multă vreme, am un obicei. Intru aproape zilnic pe RetractionWatch.com, un website în care sunt monitorizate lucrările științifice care sunt retrase după publicarea lor. Aproape că nu trece vreo zi, fără a fi anunțată retragerea unui articol. Motivele sunt dintre cele mai diverse: plagiat, interpretarea greșită a datelor, manipularea datelor, imposibilitatea reproducerii experimentelor sau studiilor ș.a.m.d.
Să nu credeți că autorii lucrărilor retrase sunt unii obscuri. Uneori, sunt echipe ale unor universități sau institute de cercetare dintre cele mai prestigioase, iar lucrările retrase au fost publicate în cele mai importante reviste de știință de pe această planetă. Din păcate, RetractionWatch.com monitorizează mai degrabă retragerile lucrărilor din domeniul științelor vieții, dar asta contează mai puțin acum.
V-am povestit despre acest site, pentru că el ilustrează foarte bine cel mai formidabil mecanism din știință: verificarea independentă a rezultatelor publicate. Nu contează cât de faimos ești tu sau revista în care ai publicat. În orice colț al lumii, un alt cercetător îți va verifica atent rezultatele. Iar dacă el va descoperi vreo neconcordanță îți va atrage atenția, solicitându-ți o clarificare. În cazurile extreme, cum sunt cele enunțate mai sus, clarificarea echivalează cu retragerea lucrării publicate.
De ce ar fi nevoie de verificări independente ale rezultatelor? Motivele sunt multe. Acum, vreau să vă prezint numai unul dintre ele.
Iluzia cauzalității
Am văzut un domn prof. univ. dr. ing. explicând, în timpul unei emisiuni de televiziune, că atunci când ți se bate ochiul stâng, este semn bun. „M-am dus la bunica și i-am spus: mamaie, mi se bate ochiul stâng. Iar ea mi-a spus: o să fie bine, o să vezi! Vreau să vă spun că a fost de bine, în ziua aceea am primit trei lei pentru a merge să îmi cumpăr biscuți!” Din nefericire, cuvintele astea nu erau spuse în glumă, ci încercau să exemplifice cum primim în corpul fizic mesaje din astral. „Trebuie să fim atenți la semnalele din corpul fizic”, ne avertiza domnul prof. univ. dr. ing. Daca nu ma credeti, uitat-va la acest mic fragment video din care veti afla, în plus, că în perioada interbelică eram, noi, românii, cei mai avansați în domeniul astrologiei!
Dacă ați fost atenți la titlul acestui subcapitol, îmi veți reproșa că nu am ilustrat ideea iluziei cauzalității. Faptul că mi se bate ochiul, stângul sau dreptul, nu este cauza unor evenimente ulterioare, ci, așa cum spunea domnul nostru, un mesaj dintr-un misterios astral, care ne avertizează asupra viitorului. Vă voi da dreptate. Am vrut doar să ilustrez cum poate fi interpretat un eveniment, atunci când este abandonată calea rațională de abordare. Este o cale complicată, calea asta, rațională. Nu poți accepta adevărul unor cuvinte, numai și numai pentru că ele au fost rostite de cineva. Trebuie să cauți dovezile, să găsești conexiunile cauzale.
Tocmai am citit o lucrare publicată în „British Journal of Psychology”, care are un titlu ce nu putea să nu îmi atragă atenția: „The dark side of cognitive illusions: When an illusory belief interferes with the acquisition of evidence-based knowledge” (Partea întunecată a iluziilor cognitive: Atunci când credința iluzorie interferează cu dobândirea de cunoaștere pe bază de dovezi).
În partea introductivă a articolului, autorii arată că există mai multe interpretări ale iluziilor cognitive. Una dintre interpretări consideră iluziile cognitive ca fiind „un mecanism de adaptare, care asigură adaptarea persoanei la mediu. Din această perspectivă, sistemul cognitiv a evoluat astfel încât să interpreteze lumea în mod nerealist, astfel încât să se asigure protecția sinelui. În această abordare, iluziile relative la percepția relațiilor dintre evenimente, cum ar fi corelațiile iluzorii, atribuirea subiectivă a cauzalității sau iluzia controlului, sunt presupuse a avea un rol important în confortul psihic”.
Într-o altă interpretare, „iluziile cognitive nu sunt benefice în sine. Ele reprezintă prețul plătit pentru un sistem cognitiv supraîncărcat, care încearcă să găsească un sens într-un uriaș volum de informații. Consecințele acestei plăți cuprind o gamă largă de costuri, plecând de la gândirea magică, superstițiile sau credințele pseudoștiințifice, ajungând până la judecăți stereotipe și extremism”.
Autorii articolului țin să precizeze că „Totuși, chiar dacă avem în vedere faptul că iluziile cognitive ar putea avea beneficii în ceea ce privește confortul psihic, există costuri colaterale, care pot duce la consecințe negative serioase. Să luăm, de exemplu, o persoană care dezvoltă credința că o terapie pseudoștiințifică îi poate vindeca suferința. Această credință va face ca această persoană să subestimeze eficacitatea unei terapii care funcționează cu adevărat. Ca urmare a acestei credințe, persoana va respinge terapia eficientă, suportând toate consecințele rezultate în urma acestei decizii.
Sau, un alt exemplu, dacă o persoană crede că un anumit grup minoritar are o rată ridicată a delicvenței, cum ar putea fi convinsă această persoană, pe bază de dovezi, de neadevărul credinței sale? Aceste două scenarii arată felul în care o credință falsă ar putea, în anumite condiții, să interfereze cu o solidă cunoaștere, bazată pe dovezi clare”.
Autorii studiului și-au propus să verifice, printr-un experiment, felul în care credințele false pot influența achiziția de noi dovezi. Pentru aceasta, au folosit 147 de studenți împărțiți în două grupuri.
Primului grup cel numit „high illusion” i-au fost prezentați, pe rând, pe un monitor, 100 de pacienți fictivi, care sufereau de o anumită boală. 80 dintre pacienți au primit un anumit medicament (Aubina), fictiv la rândul său, iar alți 20 nu au primit nici un medicament. De fiecare dată, studenților din acest grup li s-a cerut să spună dacă cred că pacientul s-a vindecat sau nu. După ce răspunsul era dat, studenților li se comunica, tot pe ecranul calculatorului, răspunsul corect. Răspunsurile erau aranjate dinainte, astfel încât în 70% dintre cazuri se obținea vindecarea, indiferent dacă pacientul lua sau nu medicamentul.
Cel de-al doilea grup, numit „low illusion”, a fost supus la același test, cu diferența că în cazul lor 80 dintre pacienții fictivi nu primeau nici un fel de medicament. La sfârșitul testului, subiecții au fost invitați să evalueze eficacitatea medicamentului. Vă rog să remarcați faptul că probabilitatea de vindecare era exact aceeași, indiferent dacă era administrat sau nu medicamentul. Concluzia firească ar fi că medicamentul nu are nici o eficiență terapeutică.
Comparând rezultatele celor două grupuri, s-a constatat că majoritatea subiecților din grupul „high illusion” au apreciat că medicamentul este eficient, în timp ce pentru subiecții din grupul „low illusion” situația stătea exact invers. Într-un anume fel, aceasta este o consecință firească, subiecții din primul grup au avut de-a face cu 80 de pacienți care au primit medicamentul, în timp ce subiecții din al doilea grup s-au confruntat numai cu 20. Rezultate asemănătoare s-au obținut și în alte studii.
Partea interesantă pentru noi apare în cea de-a doua fază a experimentului. De această dată, ambele grupuri au fost expuse aceleiași serii de pacienți, dintre care 50 primeau, alături de medicamentul (Aubina) din prima fază a testului, un al doilea medicament (Batatrim). Ceilalți 50 de pacienți nu primeau nici un tratament. Pacienții care primeau cele două medicamente se vindecau în proporție de 90%, în timp ce pacienții care nu primeau nici un tratament se vindecau tot în proporție de 70%. Vă rog să remarcați că aceste date sugerează clar eficacitatea celui de-al doilea medicament.
Ei bine, în timp ce mulți subiecți din lotul „low illusion” și-au dat seama de acest fapt, cei din lotul „high illusion” au rămas în bună măsură la opinia din prima fază a testului, în care considerau că medicamentul Aubina este eficient. Concluzia, pe scurt, ar fi următoarea: „Credința, iluzorie, că un tratament ineficient oferă rezultate bune, împiedică acceptarea eficienței unui tratament confirmat prin dovezi”, scriu autorii studiului.
Este o concluzie aspră, care este confirmată și în alte situații (despre care voi vorbi într-un număr viitor). Vrând, nevrând, suntem expuși la tot soiul de iluzii cognitive, care ne fac să acceptăm tot soiul de năzbâtii. Există o scăpare? Putem să facem ceva astfel încât să minimizăm efectele iluziilor cognitive? Sigur că da.
Educarea rațiunii
Este o chestie care ține de educație, în care școala ar trebui să joace un rol foarte important. Așa cum spunea Albert Einstein: „Trebuie pus accentul pe dezvoltarea capacităților de gândire critică independentă, și nu pe dobândirea [unui volum mare] de cunoștințe speciale”. Oamenii ar trebui să deprindă, încă din tinerețe, încă de pe băncile școlii, acel mod de gândire care să îi ajute să evite iluziile cognitive.
Să vă dau un exemplu, un articol care a fost publicat în anul 2013, în PLOS One, sub titlul: „Implementation and Assessment of an Intervention to Debias Adolescents against Causal Illusions” (Implementarea și evaluarea unei intervenții pentru apărarea adolescenților împotriva iluziilor cauzale).
În introducerea articolului, autorii remarcă faptul că: „În ciuda dezvoltării exponențiale a cercetării științifice, tristul adevăr este că foarte mulți oameni au credințe iraționale asupra felului în care funcționează lumea. Unele dintre aceste credințe sunt evident excentrice și violează cunoștințele actuale despre legile naturii, cum ar fi superstițiile legate de forțe supranaturale și puterile psihice”.
Nu voi intra în detaliile experimentului, le găsiți în articolul citat. Nu aș mai avea nimic de adăugat acum, dar îmi permit să enunț o opinie. Ar fi nevoie ca principiile de bază ale gândirii critice să apară în manualele școlare. Ele nu solicită memoria elevilor, dar le oferă principiile fundamentale ale pașilor prin care, de la un șir de fapte, poți obține concluzii care să fie cât mai apropiate de adevăr.
Mai cred că la acest proces educativ ar trebui să se alăture și revistele de popularizare a științei. Ele ar trebui să devină repere pentru public, în ceea ce privește știința. Dacă ele abandonează gândirea critică, popularizând tot soiul de năzbâtii, există riscul ca rațiunea, gândirea critică, să amorțească în bună măsură.
