Darwin rămâne azi la fel de actual ca la finalul epocii victoriene. Un gigant care a transformat radical modul în care privim știința și a cărui contribuție în biologie poate fi comparată cu cea a lui Isaac Newton în fizică. În același timp, Charles Darwin a tins să devină un mit și, ca orice mit, el a fost înconjurat de lucruri mai puțin conforme cu realitatea. Aș aminti, ca un exemplu, doar câteva dintre legendele țesute în jurul naturalistului britanic, legende pe care le-am auzit, nu o singură dată, în peregrinările Academiei S&T prin instituțiile de învățământ din România.
Ei bine, Darwin nu este părintele „teoriei evoluției”, Darwin nu a spus nicicând că omul are ca strămoș maimuța și, mai mult, Darwin nu a fost nici primul și nici singurul savant care și-a imaginat selecția naturală ca motor al evoluției. A fost un geniu, fără doar și poate, însă, tocmai pentru a-l înțelege pe deplin, trebuie să dăm deoparte acea imagine falsă pe care mulți și-au creat-o despre el.
Spuneam că Darwin nu este părintele „teoriei evoluției”. În fapt, o astfel de abordare este pe cât de simplistă, pe atât de falsă. Ideea de evoluție a formelor de viață este cu mult mai veche decât naturalistul englez. Practic, cele mai vechi date cunoscute trimit originile ideii de evoluție chiar înainte de Socrate. Anaximandru din Milet (610 – 546 î.Hr.) este, probabil, primul gânditor care a expus o astfel de ipoteză.
În viziunea sa, primele animale de pe Terra au fost acvatice și au trăit într-o perioadă în care planeta noastră ar fi fost complet acoperită de ape. Astfel, strămoșii îndepărtați ai oamenilor s-ar fi născut în apă, petrecându-și doar o parte din timp pe uscat. Același Anaximadru din Milet era de părere că primii oameni s-au născut dintr-un alt fel de animal, și asta pentru că, susținea filosoful presocratic, oamenii au nevoie de un timp îndelungat pentru a ajunge la maturitate.
Anaximandru a fost urmat de Empedocle (490 – 430 î.Hr.), celebrul filosof grec din Sicilia, un adept al reîncarnării, care susținea că primele plante și animale erau formate din părți disparate ale celor pe care le vedem azi, unele dintre ele trecând testul timpului recombinând părțile utile și încrucișându-se până când, accidental, au ajuns la forma adecvată.
Idei asemănătoare răsăriseră în aproximativ aceeași perioadă de timp în China, acolo unde filosofii taoiști, asemenea lui Zhuang Zhou, erau de părere că oamenii, natura și chiar raiul se află într-o continuă schimbare (Tao), în contrast cu viziunea statică ce avea să fie adoptată de Europa Occidentală.
Platon, și ulterior Aristotel, au dat însă o lovitură puternică ideii de evoluționism (Platon fiind numit chiar „marele antierou al evoluționismului”) după ce au adoptat doctrina esențialismului, o doctrină ce susținea, printre altele, că fiecare obiect sau ființă din lumea observabilă este o reprezentare imperfectă a idealului care definea grupul sau specia în cauză, și că fiecare organism a fost creat pentru a servi unui scop. Iar o astfel de idee a creației a fost adoptată cu brațele deschise de gânditorii creștini, cei care aveau să își pună decisiv amprenta asupra științelor în lumea creștină pentru mai bine de un mileniu.
Au existat, desigur, și excepții, prea puține însă pentru a putea influența ideile creaționiste. Unul dintre marii gânditori ai creștinătății care a susținut, chiar dacă voalat, ideea de evoluție a fost Sfântul Augustin, cel care afirma în De Genesi ad litteram că Geneza biblică nu trebuie acceptată în forma sa literară și că, în unele cazuri, creaturi noi ar fi putut să apară prin descompunerea celor vechi.
În schimb, manuscrisele elene s-au păstrau în lumea islamică, acolo unde ideile vechilor gânditori greci au fost preluate și dezvoltate de filosofii și savanții arabi și persani. Printre ele, și teoria evoluției. Ca un exemplu, în anul 1377, istoricul tunisian Ibn Khaldūn (1332 – 1406) anticipa ceea ce azi numim teoria evoluției biologice, susținând în lucrarea sa Prolegomene că „oamenii s-au dezvoltat din lumea maimuțelor” și că „lumea vie se află într-o continuă schimbare, combinând și recombinând părți ale creației în forme remarcabile și nesfârșite”.
În Europa, astfel de idei începeau să se facă simțite odată cu secolul al XVI-lea, însă ele au fost aspru pedepsite de Inchiziție. Pentru curajul de a fi afirmat, printre altele, că oamenii „s-au născut din mâl și resturi – ba poate chiar din maimuțe”, medicul și filosoful italian Lucilio Vanini (1585 – 1619) a fost condamnat la moarte la vârsta de numai 34 de ani, sub acuzația de blasfemie și ateism, fiind ars pe rug după ce inițial i-a fost tăiată limba. Un exemplu care ar fi trebuit să reducă la tăcere pe toți cei care ar fi încercat să mai pună la îndoială doctrina creaționistă.
Chiar și așa, însă, ideea de evoluție a vieții s-a făcut tot mai auzită în mediul științific, fie că a fost făcută în forme clandestine sau sub amenințarea unor reprimări severe. Isaac le Peyrere (1594 – 1676), folosindu-se strict de argumente teologice, a încercat să demonstreze că Biblia lasă de înțeles existența „preadamiților” (a oamenilor de dinainte de Adam), idee pentru care a fost condamnat la închisoare, scăpând de pedeapsa capitală doar după ce a respins public această teză, atât în 1657, cât și în 1663.
Benoît de Maillet (1656 – 1738), consul francez la Cairo, nu a trăit să își vadă publicată lucrarea cea mai importantă, Telliamed (numele său inversat), în care relua ideea lui Anaximandru din Milet, precum și teorii ale lui Pliniu cel Bătrân sau Epicur, prin care enunța că Terra a fost o planetă a apelor în care germenii vieții au dus la apariția diferitelor forme de viață din care, ulterior, aveau să se nască oamenii (inițial oamenii marini).
Tot de Maillet afirma că vârsta Terrei este de cel puțin două miliarde de ani. Scrisă în perioada 1722-1732, lucrarea a fost considerată mult prea îndrăzneață, ea fiind distribuită doar sub forma manuscriselor clandestine până în 1748, an în care a fost, în sfârșit, tipărită. Era evident, însă, că acest curent al gândirii evoluționiste nu mai putea fi ținut în frâu.
Voci precum cele ale lui Pierre Louis Maupertuis (1698 – 1759), președinte al Academiei Franceze de Științe și ulterior al celei prusace, a lui Denis Diderot (1713 – 1784) – ilustrul filosof și scriitor francez, a judecătorului și lingvistului scoțian James Burnett (1714 – 1799) sau a naturalistului francez Georges-Louis Leclerc, Conte de Buffon (1707 – 1788), ca să numim doar câțiva dintre numeroșii susținători ai evoluționismului, erau mult prea puternice pentru a putea fi reduse la tăcere sau ignorate.
Peste toți, Jean-Baptiste Lamarck (1744 – 1829) genialul naturalist francez își depășea timpul și revoluționa lumea științei propunând, în 1809, o teorie a transmutației speciilor. Lamarck nu era de acord cu ipoteza, pe atunci, a unui unic strămoș comun al speciilor vii ci, mai degrabă, credea într-o apariție spontană a formelor simple de viață. Apoi, influențate de mediu și de alți factori, aceste forme de viață ar fi evoluat în variante tot mai complexe.
Era primul om de știință al lumii care enunța o teorie coerentă a evoluției, iar, dat fiind avansul științific din acea perioadă, reușita lui Lamarck este cu atât mai remarcabilă. Cu doar puțin înaintea sa, un medic englez, Erasmus Darwin, nimeni altul decât bunicul lui Charles Darwin, publica lucrarea Zoonomia (1796), în care propunea existența unui strămoș comun al tuturor animalelor cu sânge cald, ca ulterior, în poemul Templul Naturii (1803), să descrie evoluția organismelor primitive în formele complexe de azi, cu toată diversitatea acestora.
Istoria, chiar și cea a științei, are însă ironiile ei. Deși Lamarck și Erasmus Darwin jucaseră un rol fundamental în formarea tânărului Charles Darwin, un volum fără aparent nicio legătură cu evoluția speciilor vii avea să se dovedească hotărâtor în ceea ce avea să fie numit ulterior selecția naturală, motorul evoluției. Este vorba despre Eseu asupra principiilor populației (1798), tratat economic semnat de preotul britanic Thomas Robert Malthus (1766 – 1834), în care acesta analiza modul în care populațiile umane tind să se dezvolte atunci când resursele se găsesc din abundență, și scad simțitor odată cu acestea din urmă.
Pentru Darwin a fost o veritabilă revelație, înțelegând că plantele și animalele experimentează aceleași presiuni asupra populației. Extrapolând, ar fi trebuit, cel puțin în teorie, ca în doar câțiva ani lumea să fie dominată de viermi și gândaci, însă nici aceștia, nici alte specii de insecte, nu domină cu asemenea autoritate planeta. Și asta pentru că astfel de vietăți nu se dezvoltă la un potențial maxim. Multe exemplare mor înainte de a ajunge la vârsta adultă. Sunt sensibile la secetă și ger, iar resursele lor de hrană, ca și cele ale unei națiuni, sunt finite.
Indivizii trebuie să lupte pentru acele resurse, iar supraviețuirea nu este un simpu joc al șansei. Dacă unele vietăți capătă un avantaj în această luptă, atunci ele, implicit, vor da naștere mai multor urmași, iar atuurile lor se vor perpetua prin aceștia. În plus, cu suficient timp la dispoziție, selecția naturală ar putea produce noi părți organice, de la aripi până la ochi. Un model ce putea fi completat și cu exemplele porumbeilor sau cintezoilor pe care Darwin îi studiase.
Doar că Darwin nu era singurul om de știință care formulase teoria selecției naturale. Naturalistul britanic lucrase în secret timp de aproape 20 de ani la elaborarea acesteia. În tot acest timp, el corespondase cu un alt mare savant englez, Alfred Russel Wallace, naturalist care își dedicase timpul explorării Americii de Sud și Asiei, punând bazele unei noi științe, biogeografia.
În anul 1858, sperând că Darwin îl va putea ajuta să își publice teoria, Wallace îi trimite acestuia studiile sale, iar pentru Charles Darwin este un adevărat șoc… teoria selecției naturale a lui Wallace era aproape identică cu a sa. Împreună, cei doi naturaliști își expun ideile similare în același an, 1858, în cadrul Linnaean Society, însă doar un an mai târziu, Darwin publică celebra sa lucrare Despre Originea Speciilor, fapt ce îi aduce notorietatea într-un timp relativ scurt.
Wallace preferă să își dedice viața călătoriilor și studiilor sale, iar într-o carte ulterioară Darwinismul: o expunere a teoriei selecției naturale și câteva dintre aplicațiile sale, Wallace nu numai că îl creditează pe colegul, dar și rivalul său, cu paternitatea acestei teorii, dar dă și o mână de ajutor la promovarea termenului de „darwinism”.
Spre sfârșitul secolului al XIX- lea, atunci când teoria celor doi cade în dizgrația savanților vremii, nimeni nu mai pomenea despre contribuția lui Wallace. Peste tot se pomenea doar despre „Eclipsa darwinismului”. A fost nevoie ca omenirea să descopere genele și mutațiile acestora, și să pună bazele unei noi științe, genetica, pentru ca darwinismul să fie confirmat. Restul este istorie…
