Cu 56 de milioane de ani în urmă, Pământul a trecut printr-un eveniment drastic de încălzire globală, pe care cercetătorii l-au denumit PETM (Paleocene-Eocene Thermal Ma-ximum). Temperatura medie globală a crescut cu 9 grade Celsius într-o perioadă de circa 20.000 de ani, iar naturii i-au trebuit 200.000 de ani pentru a restabili echilibrul.
Acum, însă, rata de creştere a temperaturii globale e de peste 10 ori mai rapidă. Așa că apare întrebarea dacă ecosistemele se vor putea adapta în timp util. Şi dacă omul va supraviețui propriei greșeli – poluarea industrială și ignorarea efectelor acesteia.
Fenomenul de încălzire globală nu este nicidecum ceva nou pentru planeta noastră. Dimpotrivă, perioadele de temperaturi foarte ridicate şi cele glaciare alterneazã conform unui ciclu pe care oamenii de ştiinţă sunt încă departe de a-l înţelege, dar a cărui existenţă e sprijinită de dovezi din ce în ce mai numeroase. Ca idee, în ultima jumătate de milion de ani planeta a trecut prin nu mai puţin de şapte perioade glaciare, iar acum 7.000 de ani am intrat într-o nouă perioadă de încălzire a atmosferei.
lată, însă, că în ultima jumătate de secol amînceput să avem tot mai multe semne ale unei creşteri neobişnuit de rapide a temperaturii globale. lar oamenii de ştiinţă au început să devină din ce în ce mai interesaţi de fenomenul încălzirii globale, mai ales în contextul unei coincidenţe cel puţin bizare: în aceeaşi perioadă, a început să crească galopant consumul de combustibili fosili.
Prin a căror ardere se elimină in atmosferă cantităţi impresionante de diverse gaze (numite gaze cu efect de seră), în principal dioxid de carbon (CO2). Despre dioxidul de carbon acum nu mai sunt dubii legate de capacitatea moleculelor sale de a înmagazina căldură, drept pentru care a devenit inamicul Public Numărul Unu în ce priveşte contribuţia la efectul de seră.
CUM STĂM RAPORTAT LA PETM
PETM (Paleocene-Eocene Thermal Maximum) a avut loc acum circa 56 de milioane de ani, fiind cel mai apropiat eveniment de încălzire globală extremă la care ne putem raporta. În acea perioadă, la finalul erei Paleocen, mega-continentul Pangea ajunsese în ultimele etape ale procesului de separare în continentele de azi. Un proces influenţat în mod direct de activitatea vulcanică intensă, care a presupus arderea unor cantităţi uriaşe de sedimente bogate în carbon, astfel fiind eliberate în atmosferă miliarde de tone de gaze cu efect de seră.
Într-un timp relativ scurt, de câteva sute de ani, temperatura globală a crecut cu cel puţin 2 grade Celsius, fapt care a declanşat alte mecanisme. Unul dintre cele mai importante a fost topirea pungilor îngheţate de metan de pe fundul oceanelor, gaz care a ajuns rapid în atmosferă. În condiţiile în care metanul are efecte de 20-25 de ori mai puternice faţă de dioxidul de carbon, s-a înregistrat o creştere accelerată a temperaturii globale până la circa 6 grade Celsius, tot în câteva sute de ani.
Suficient pentru ca procesele naturale sã fie date peste cap, iar vegetația sã fie devastată de incendii pe scară largă. Care, la rândul lor, au dus la creşterea cantităţii de gaze cu efect de seră, atât prin arderea plantelor, dar si prin diminuarea drastică a capacităţii ecosistemelor de a mai „recicla” dioxidul de carbon prin fotosinteză.
Fenomenul se consideră că a contribuit la o creștere a temperaturii medii globale de până la 9 grade Celsius într-o perioadă de circa 20.000 de ani. Conform estimărilor specialiştilor, în timpul încălzirii globale PETM au fost eliminate în atmosferă circa 5 miliarde de tone pe an de CO2 şi alte gaze cu efect de seră, printre care cel mai periculos metanul. lar temperatura medie globală a crescut cu circa 0,025 grade Celsius la fiecare 100 de ani.
Prin comparaţie, în momentul de faţă temperatura medie globală a crescut deja cu peste un grad Celsius în perioada 1880-2000, iar până la finalul lui 2100 există riscul unei creşteri chiar şi de peste 4 grade Celsius. În plus, din 2010 încoace se estimează că activitatea umană duce la emisii de circa 35 de miliarde de tone anual de CO2 si alte gaze cu efect de serã.
Şi, în ciuda eforturilor de a reduce poluarea, concentraţia de CO2 din atmosferă a ajuns să depăşească pragul de 400 ppm (parts per million) – în condlţiile în care în ultimii 400.000 de ani această concentraţie nu a depăşit valoarea de 300 ppm, conform datelor obţinute din mostrele de gheaţă, dar și din analiza sedimentelor ori folosirea altor metode, mai mult sau mai puțin concludente.
Prin urmare, faţa de PETM, incalzirea globală se produce acum de cel puţin 10 ori mai rapid!
ARE ACCELERAREA ÎNCĂLZIRII GLOBALE CAUZE NATURALE?
Nu e ușor de acceptat ideea că societatea bazată pe utilizarea cărbunilor, petrolului şi gazelor naturale e de vină pentru încălzirea globală, care anunţă efecte dezastruoase din cauza schimbărilor climatice. Prin urmare, climato-scepticii contraatacă permanent, aducând în discuție o mulțime de alte posibile cauze care ar putea influenţa încălzirea globală.
Unul dintre factorii naturali majori care pot influenţa radical temperatura Pământului este, evident, Soarele. Există posibilitatea ca o explozie solară să facă „ferfeniţă” atmosfera planetei, iar radiațiile letale să treacă de bariera câmpului magnetic al planetei. La fel, variaţia activităţii Soarelui poate duce la o creştere bruscă a temperaturii globale. Niciun om de știință nu neagă că aceste riscuri există.
Însă aceste scenarii, care pot suna apocaliptic în filmele SF, nu se întâmplă brusc, ci în decursul unor decenii sau, mai degraba, al unor secole. Iar, în ultimul secol, măsurătorile NASA şi ale altor instituții arată că Soarele nostru a fost „cuminte”, iar influenţa asupra Pamântu lui constantă. Doar pe la mijlocul anilor ’50 a avut o activitate ceva mai intensă, dar care, culmea, a coincis cu o scădere temporară a temperaturii medii globale.
Un alt factor natural, pe care omenirea nu îl poate controla, ţine de variaţiile apărute în orbita Pământului, dar şi de ușoara „migraţie” a polilor magnetici. Însă aceste fenomene se petrec la intervale de zeci de mii sau chiar sute de mii de ani pentru a fi vizibile efecte directe asupra atmosferei terestre în doar câțiva ani sau zeci de ani. În ultimul secol, aceste influenţe sunt pur şi simplu neglijabile, lucru evidenţiat cam de orice agentie respectabilă si institut credibil din domeniu.
Cum rămâne cu activitatea vulcanică? Erupţiile presupun aruncarea în atmosferă, într-un timp foarte scurt, a unor cantităţi uriașe de diverse gaze cu efect de seră, precum şi lavă fierbinte. În acelaşi timp, însă, norii denşi de cenuşă (de fapt, formaţi din aerosoli) produc și un fenomen contrar neaşteptat: răcirea temporară a atmosferei, din cauza blocării razelor solare, care nu mai ajung la sol.
Conform monitorizării activităţii vulcanilor din ultimii o sută şi ceva de ani, se estimează că aceştia contribuie anual cam cu 200 de milioane de tone de CO2 și alte gaze cu efect de seră la poluarea globală. Adică numai cu 0,5% din poluarea produsă astăzi de activitatea umană! În plus, datele arată că nu există o dependenţă între creşterea temperaturii medii globale şi activitatea vulcanilor.
În ciuda celor care arată acuzator spre aceşti „monştri”, încălzirea globală de acum nu are deloc aceleaşi surse ca în cazul PETM. Deci e cazul să acordăm o mai mare atenţie activităţii umane. Începând cu demararea în forţă a Revoluţiei Industriale de la finalul secolului al 19-lea, dar mai ales uitându-ne la evoluţia galopantă a industriei spre finalul secolului XX.
OMUL ŞI ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ
Ne place să considerăm că suntem o societate extrem de avansată. Dar cea mai mare parte a evoluţiei noastre economice de până acum este bazată pe exploatarea și utilizarea cărbunilor, petrolului şi gazelor naturale. Ceea ce e oarecum hilar, deoarece am arătat într-un alt articol cât de periculoase sunt efectele arderii acestor combustibili fosili asupra sănătăţii umane şi nu numai.
Practic, suntem într-o situaţie contradictorie: toatã lumea înţelege cât de gravă e poluarea, dar nu ne putem închipui lumea fără poluare.
Revenind la încălzirea globală, trebuie menţionat că Pământul are un mecanism eficient de a-şi restabili echilibrul, denumit „Planck Response”. Pe măsură ce planeta se încălzeşte, căldura tinde să se acumuleze sub formă de energie în infraroşu. lar, la un moment dat, o parte din această energie este eliberată în spaţiu, printr-un fel de mecanism gen „supapă” din păturile superioare ale atmosferei.
La începutul anului 2016, specialiştii NASA au publicat un studiu în Journal of Climate, prin care arătau cum este influenţat acest „Planck Response” de schimbări bruşte la nivel local. Pe scurt, cu ajutorul datelor de la sateliții care monitorizează fluxurile de energie în infraroșu din păturile superioare ale atmosferei şi utilizând modele globale ale climei, rezultatele demonstrează că acumulările de gaze cu efect de seră afectează dramatic capacitatea Pământului de a-şi echilibra temperatura globală.
În sprijinul acestei afirmaţii vin şi măsurătorile efective ale temperaturilor de pe uscat şi din oceane. 2016 a devenit cel mai călduros an din ultimii 137 de ani (adică din 1880, de când a început să fie măsurată temperatura Pământului în mod oficial). lar şansele ca 2017 să marcheze un nou record sunt extrem de mari, conform specialiştilor.
Câteva semnale în sprijinul acestui „pariu”: NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration) afirmă că luna martie a adus un record neobișnuit de temperaturi ridicate. lar Observatorul din Mauna Loa (Hawaii) arată că, în luna mai a acestui an, concentrația de CO2 din atmosferă a ajuns la aproape 410 ppm, cu aproape 3 ppm mai mult decât în aceeași lună a anului precedent și cu peste 100 ppm mai mult faţă de acum 100 de ani (adică o creştere de 200 de ori mai rapidă decât acum 10.000 de ani!).
Veștile pesimiste nu se opresc aici: chiar dacă la summit-ul COP21 de la Paris, din decembrie 2015, naţiunile lumii au căzut de acord că trebuie să ia măsuri anti-poluare drastice, pentru a limita creșterea temperaturii globale cu maximum 2 grade Celsius până în 2100, se pare că acest lucru este imposibil. Și nu mă refer la recenta decizie a lui Trump…
Un recent studiu al universităţilor australiene Queensland și Griffith a folosit în premieră un model inedit pentru estimarea creșterii temperaturii globale, bazat pe ideea de energie utilizată de fiecare persoană de pe Pământ. Conform estimărilor ţinând de creşterea populației și necesarul de energie din următoarele decenii (datele arată că, până în 2050, vom fi peste 9 miliarde de fiinţe umane pe planetă), modelul arată o creștere a temperaturii globale cu 1,5 grade Celsius până în… 2020!
Adică mult mai rapid decât toate estimările de până acum. Mai mult, dacă vom continua să ne bazăm pe utilizarea resurselor fosile, exploatarea până la epuizare a acestora va duce la o creștere a temperaturii medii chiar și de 10 grade Celsius, total nesustenabil pentru viaţă așa cum o știm acum. Repet, e vorba de un model sofisticat, care ia în considerare extrem de mulți factori, ceea ce crește substanțial șansele ca prognozele acestui model să se adeverească.
Un exemplu grăitor regăsim în India: în mai 2016 a fost înregistrat un record absolut de temperatură, de 51 de grade Celsius, în orasul Phalodi, din nordul Indiei, o zonă foarte populată. Efectele au fost foarte grave – câteva sute de decese din cauza caniculei în doar câteva zile, zeci de mii de oameni mutaţi din zonă, terenuri agricole devastate de secetă în nu mai puţin de 13 state indiene.
O temperatură cu 10 grade Celsius mai mare (deci de peste 60 de grade Celsius!) este de neimaginat pentru supraviețuirea omului.
MAI SUNT ȘANSE PENTRU ADAPTARE?
În cazul evenimentului PETM de acum 56 de milioane de ani, oamenii de stiinţă au găsit câteva răspunsuri privind adaptarea ecosistemelor la noile condiţii de încălzire globală. Însă trebuie reţinut că atunci a fost vorba de o încălzire globală mult mai lentă decât acum.
Există dovezi că mari curenţi oceanici au fost influenţaţi în asemenea măsură de creșterea temperaturii globale, încât unii chiar și-au schimbat sensul (lucru care a contribuit într-o oarecare măsură la continuarea încălzirii globale). În perioada respectivă, însă, existau foarte puţini ghețari și zone acoperite de gheaţă, deci nu s-a pus problema creșterii nivelului mărilor si oceanelor.
Acum, însă, există temeri plauzibile că, până la finalul lui 2100, acest nivel ar putea crește cu cel puţin 0,5-0,6 metri, așa încât actualele zone de coastă ar fi condamnate.
Oceanele sunt puternic influenţate și de absorbţia unor mari cantităţi de CO2, ceea ce duce la acidificarea apelor. În cazul PETM, acidificarea oceanelor a devastat viaţa marină, ducând la dispariţia multor specii foarte importante pentru întregul ecosistem planetar. În zilele de azi se remarcă același fenomen de acidificare, cele mai mari efecte fiind vizibile asupra coralilor, în timp ce specialiştii se tem că o scădere continuă a pH-ului va afecta chiar planctonul, de bază în lanţul trofic.
Nu în ultimul rând, creşterea rapidă a temperaturii globale va duce invariabil la repetarea dezastrului din PETM: eliberarea în atmosferă a metanului de pe fundul oceanelor, dar şi din gheţurile care se topesc. Se estimează că rezervoarele de metan din sedimentele marine echivalează cu 10.000 de miliarde de tone de carbon, iar cele din permafrost (gheţurile arctice) echivalează cu aproape 400 de miliarde de tone de carbon.
Dacă aceste cantităţi uriaşe de metan ajung în atmosferă, nu mai putem face absolut nimic pentru a stopa creşterea temperaturii chiar si cu 10 grade Celsius în decursul acestui secol.
Fauna maritimă și de pe uscat s-a adaptat remarcabil în cazul PETM. Datorită perioadei destul de lungi în care s-a produs încălzirea globală, aproape toate speciile au reușit să migreze în zone mai puţin calde și să se adapteze la noul mediu tropical – de exemplu, multe dintre mamifere și-au micșorat dimensiunile, astfel putând disipa mai repede căldura. Practic, prin adaptare a fost evitată extincţia în masă, cum a fost cazul extincţiei din Permian, de acum circa 250 de milioane de ani, când creșterea bruscă a concentrației de CO2 în atmosferă a dus la dispariţia a peste 95% din speciile de plante și animale.
Ecosistemele moderne, însã, se găsesc într-o situaţie foarte proastă faţă de PETM.
Dominaţia absolută a omului e vizibilă în primul rând prin infrastructura formată din aşezările urbane, șosele, autostrăzi şi căi ferate, lacuri de acumulare și terenuri agricole. Toate acestea riscă să blocheze refugierea faunei în cazul necesităţii migraţiei spre zone mai primitoare.
lar emisiile de gaze nocive sunt un impediment suplimentar pentru adaptarea și supraviețuirea animalelor în noile condiţii nesustenabile. Faţă de PETM, este de aștepat ca multe specii de animale și plante să dispară chiar înainte să aibă şansa de a se adapta.
lar printre ele se numără și specia umană. Aproape toţi oamenii de stiinţă implicaţi în studierea încălzirii globale și a influenţei poluării umane sunt de acord că încălzirea globală nu mai poate fi oprită, iar obiectivul de a rămâne în limita unei creșteri de numai 2 grade Celsius a temperaturii globale e din ce în ce mai puţin fezabil.
Așa încât, dacă societatea actuală nu se schimbă extrem de rapid, trebuie să acceptăm noua realitate – suntem obligaţi să ne pregătim pentru o adaptare dureroasă la o nouă eră, cea a Antropocenului. Pe care eventualii urmaşi o vor caracteriza foarte simplu: epoca în care civilizaţia umană a fost pe picior de dispariţie chiar când visa să plece spre stele…
