Jocelyn Bell este cea care a descoperit pulsarii. Descoperirea a fost răsplătită cu Premiul Nobel, dar Jocelyn nu a fost inclusă pe lista nominalizaţilor, ci profesorul ei. O nedreptate uriașă, despre care vă voi povesti în cele ce urmează.

Jocelyn Bell s-a născut pe 15 iulie 1943 în orașul Lurgan, Irlanda de Nord. Părinții săi făceau parte dintr-o secta protestantă a quakerilor. Tatăl său, arhitect, contribuise la construirea planetariul Armagh iar vizitele dese pe care Jocelyn le-a făcut acolo au făcut-o să se apropie, încă din copilărie, de astronomie. Din nefericire, la acea vreme fetele aveau o programă școlară diferită de cea a băieților. Ele trebuiau să devină gospodine desăvârșite, nu aveau nevoie să li se predea științe. Părinții tinerei fete reușesc totuși să îl convingă pe directorul școlii în care Jocelyn făcea primele clase să accepte ca și ea să urmeze aceleași materii ca băieții. La 11 ani Jocelyn Bell cade la examenul ”11+”, care i-ar fi permis să urmeze cursurile secundare în școlile britanice publice. Era tânăra slab pregătită? Se pare că nu, altul era motivul. Așa cum avea să relateze ea peste ani, alta era problema: ”Autoritățile erau preocupate de faptul că un număr mare de fete urmau cursurile școlii, în timp ce ele aveau nevoie numai de băieți”.

Părinții tinerei fete nu se dau bătuți. O înscriu la internatul pentru fete Mount School, din Marea Britanie, care era administrat de quakeri. Aici are marea șansă de a întâlni  un profesor de fizică formidabil, Dl Tillot. Într-un interviu din anul 1995, Jocelyn avea să îl descrie astfel: ”Am avut un profesor de fizică foarte bun la liceu. Era un om bătrân, ieșise deja la pensie, dar a revenit pentru a ne preda. […] Am fost foarte norocoasă să am un profesor atât de bun, încât m-a ajutat să realizez că, odată ce ai înțeles-o, fizica este ușoară. […] Nu este nevoie să memorezi la nesfârșit, trebui doar să înveți câteva elemente cheie, pe care apoi să le dezvolți. […] A fost cu adevărat un profesor foarte bun, care mi-a arătat că fizica este, de fapt, foarte ușoară. Dacă nu ar fi fost el, cu siguranță aș fi luat-o pe un alt drum.”

În 1965 obține licența în fizică la Universitatea din Glasgow, iar în 1969 susține teza de doctorat la Universitatea Cambridge. În vremea în care era doctorandă a făcut descoperirea revoluționară.

Descoperirea

În anul 1965, Antony Hewish, conducătorul tezei de doctorat a a lui Jocelyn Bell, demarează construcția unui radiotelescop în apropierea orașului Cambridge. Hewish a ales o variantă de radiotelescop care să se încadreze în bugetul limitat pe care îl avea la dispoziție. Practic, antena radiotelescopului era realizată din mii de pari înfipți în pământ între care era întins fir conductor electric. Antena acoperea o suprafață de aproape două hectare și, de la depărtare, semăna cu un uriaș gard de sârmă. Tot pentru a se încadra în buget, radiotelescopul a fost construit de către doctoranzii lui Hewish. O muncă grea, care a durat doi ani. La finalizarea construcției radiotelescopului, în iulie 1967, Jocelyn a primit, de la Antony Hewish, sarcina de a monitoriza datele colectate cu ajutorul lui. Era o muncă plictisitoare. Rezultatele se înregistrau sub forma unor grafice pe benzi lungi de hârtie, care erau analizate vizual.

Jocelyn Bell și radiotelescopul care a ajutat la descoperirea pulsarilor.

”În fiecare zi rezultau circa 29 m de hârtie. Eu analizam graficele. Inițial am decis să nu facem nici un fel de calcule, cel puțin până când comportarea radiotelescopului nu ne devenea familiară, am preferat să analizez datele vizual. În plus, ochiul uman poate să interpreteze mult mai bine diferitele semnale, decât ar putea să o facă un calculator.”, avea să povestească ea într-un discurs ținut în 1977. După sute de metri de benzi de hârtie analizate, Jocelyn a învățat cum să distingă sursele radio astronomice de interferențele produse de sursele radio umane. La câteva săptămâni după începerea observațiilor Jocelyn remarcă niște salturi ciudate în diagrama înregistrată. Ele nu semănau cu vreo sursă cosmică, dar, în același timp, nu păreau a fi niște semnale radio produse de activitățile umane. În plus, deoarece sursa semnalului se deplasa o dată cu sfera cerească, părea că avea de-a face cu o sursă punctiformă. Jocelyn a înțeles de îndată că semnalul misterios merită o atenție sporită. Către sfârșitul lunii octombrie 1967, când instalarea receptoarelor și înregistratoarelor radiotelescopului a fost, în sfârșit,  finalizată Jocelyn reia căutarea sursei semnalului misterios. A optat pentru înregistrări cu viteză mare (tamburul pe care era rulată hârtia se rotea cu o viteză mai mare), sperând să surprindă detaliile semnalului misterios. Săptămâni la rând nu a mai înregistrat nimic, nimic altceva decât un banal zgomot de fond. Din fericire, a fost nevoită să plece la un curs, timp în care înregistratoarele au lucrat la viteză normală. La reîntoarcerea la radiotelescop, consultând graficele, Joycelin regăsește semnalul. Erau niște salturi regulate, distanțate la 1,33 s.

Jocelyn: ”Am luat legătura cu Antony Hewish, iar prima lui reacție a fost să îmi spună că este vorba despre un semnal produs de om. Era un răspuns corect având în vedere circumstanțele, dar eu, fiind foarte ignorantă în domeniu, am întrebat de ce nu ar fi posibil [ca sursa semnalului] să fie o stea. [Hewish] a fost suficient de interesat pentru a veni la observator ziua următoare și, spre norocul meu pulsurile au apărut din nou.”

Antony Hewish, în ciuda îndoielor inițiale, ia lucrurile foarte în serios. Analizează și el diagramele lui Jocelyn și ajunge la concluzia că sursa semnalului este una cosmică. În același timp, perioada salturilor, de 1,3 secunde, îl făcea să bănuiască o origine terestră pentru el, câtă vreme nici un fenomen cunoscut nu putea explica pulsații atât de regulate ale unei stele. S-au luat în calcul mai multe posibilități, fiind mai apoi eliminate una câte una. Printre ele au fost: semnale radar reflectate de suprafața Lunii, sateliți artificiali aflați pe anumite orbite etc. Nu a mai trecut mult timp și semnalul a fost identificat și cu un alt radiotelescop, ceea ce a dus la eliminarea posibilității ca el să fie rezultatul unor interferențe terestre sau al unor erori instrumentale.


Antony Hewish

Semnalul rămânea în continuare misterios. Dacă nu a fost produs de civilizația umană nu ar putea să provină de la o civilizație extraterestră? În același discurs din 1977, din care am mai citat, Jocelyn își amintea că: ”în apropierea Crăciunului m-am întâlnit cu Hewish pentru a discuta cum să prezentăm rezultatele la următoarea conferință științifică. Nici unul dintre noi nu credea serios că am recepționat un mesaj de la o altă civilizație dar, evident, ideea ne trecuse prin minte pentru că nu aveam nici o dovadă că avem de-a face cu o emisie radio naturală. Era o problemă interesantă. Dacă am detectat viața undeva în Univers, cum putem anunța rezultatul în mod responsabil? Ce trebuie să spunem? Nu am rezolvat problema în acea după amiază și m-am întors acasă oarecum îngrijorată: încerc să îmi iau doctoratul folosind o tehnică nouă și niște ticăloși de omuleți verzi mi-au ales antena pentru a comunica cu noi. Totuși, după cină, m-am întors încrezătoare la laborator.” În acea seară Jocelyn a analizat înregistrări care proveneau din zone ale cerului diferite de cea din care sosise semnalul misterios. Spre marea ei surpriză a identificat un semnal asemănător, care venea din direcția nebuloasei Cassiopeia A, care este rămășița unei supernove, care s-a produs în urmă cu circa 300 de ani. Jocelyn a luat și înregistrări mai vechi ale aceleași porțiuni din cer, și a regăsit semnalul în mai multe ocazii. Vă imaginați entuziasmul tinerei de 24 de ani. Simțea că se apropie de o descoperire epocală. Din păcate a fost nevoită să își tempereze entuziasmul. Abia dimineața ar putea înregistra un nou semnal din direcția nebuloasei Cassiopeia A.

Jocelyn povestea că ”În dimineața aceea m-am dus la observator. Era foarte frig iar ceva nu funcționa bine receptor din cauza asta. M-am apucat să mișc comutatoarele, să suflu aerul cald al respirației mele către aparat și, în cele din urmă l-am făcut să funcționeze.[…] Am înregistrat o serie de pulsuri, distanțate la 1,2 secunde. Am lăsat înregistrarea pe biroul lui Antony și am plecat foarte fericită acasă pentru Crăciun. Era foarte puțin probabil ca două grupuri de mici omuleți verzi să aleagă în același timp aceeași frecvență pentru a transmite semnale către planeta Pământ.”

Pe perioada sărbătorilor de iarnă Jocelyn a rămas acasă, observațiile fiind continuate de către Antony Hewish. Imediat după sărbători, revenită la observator, Jocelyn mai descoperă patru surse de semnale radio care aveau plusuri periodice.

Pe 24 februarie 1968 în revista Nature era publicat un articol intitulat ”Observation of a Rapidly Pulsating Radio Source”. El era semnat de Antony Hewish, Joycelin Burnel și alți trei coautori. Abstractul articolului este evocator: ”Semnale neobișnuite provenind de la surse radio pulsante au fost înregistrate la Mullard Radio Astronomy Observatory. Radițiile par să provină de la obiecte aflat în interiorul galaxiei și pot fi asociate cu oscilațiile stelelor pitice albe sau neutronice.” Deoarece s-a aflat că s-a luat în calcul la un moment dat că semnalul ar putea proveni de la o civilizație extraterestră articolul din Nature a atras atenția presei de linie, aflată și atunci în în căutare de senzațional. Iar când s-a aflat că unul dintre coautorii lui este  o femeie, atenția presei a crescut și mai mult. Jocelyn a fost asaltată de reporteri, ”Mi-au făcut poze cu mine așezată pe o bancă, cu mine întinsă pe o bancă, cu mine așezată pe o bancă și citind diagrame, cu mine întinsă pe o bancă și citind diagrame. Unul dintre ei m-a pus să alerg pe malul mării fluturând voioasă din mâini. Uite, draga de ea, a făcut o descoperire! (Arhimede, nu știi ce ai pierdut!). În același timp jurnaliștii îmi puneau întrebări relevante, cum ar fi: eram mai înaltă sau mai scundă decât prințesa Margareta (În Marea Britanie există unități de măsură tare ciudate) și câți iubiți am avut până acum.” (Bănuiesc că ați remarcat asemănarea cu stilul unor jurnaliști din zilele noastre.)

Una dintre fotografiile lui Jocelyn Bell realizate după anunțul din revista Nature

O dată cu finalizarea tezei de doctorat, în 1969, Jocelyn Bell se îndepărtează de studierea pulsarilor. Cu un an mai înainte se măritase cu Martin Burnell și acum pleacă de la Cambridge. Mai târziu își va îndrepta către astronomia în radiații X și va publica un număr imens de lucrări științifice, unele dintre ele foarte valoroase, dar nu va mai face nici o descoperire atât de importantă ca cea a pulsarilor.

Premiul Nobel

Descoperirea pulsarilor a fost răsplătită cu Premiul Nobel pentru fizică în 1974. Laureații au fost Sir Martin Ryle și Antony Hewish ”pentru cercetări de pionierat în domeniul radio astrofizicii. Ryle pentru observațiile și invențiile sale, în special pentru dezvoltarea tehnicii de apertură sintetică. Hewish pentru rolul decisiv în descoperirea pulsarilor”. Evident, avem de-a face cu o nedreptate strigătoare la cer. Este adevărat, Hewish a avut o contribuție majoră în descoperirea pulsarilor, dar, oricum am lua-o, rolul decisiv l-a jucat Jocelyn Bell.

Mulți oameni de știință au protestat împotriva acestei nedreptăți, dar vocea cea mai puternică a fost cea a lui Fred Hoyle. În 1975, în timp ce făcea o vizită în Canada, a fost întrebat ce părere are despre Premiul Nobel pentru fizică din anul anterior. Hoyle a răspuns ferm: ”De fapt descoperirea [pulsarilor] a fost făcută de Jocelyn Bell, nu de către Hewish, care îi superviza teza de doctorat. Atunci când datele inițiale au fost confirmate de către Jocelyn Bell, șefii ei au decis să țină secretul [descoperirii] timp de luni de zile, nimeni din grup nu a mai avut voie să discute cu cei din afară despre acest subiect.” Declarația lui Hoyle declanșează o adevărată furtună în Marea Britanie. Hewish se pregătește să îl dea în judecată pentru defăimare. Pentru revista Science, Hewish declară (aș zice, răutăcios) că ”Jocelyn este o fată drăguță, dar nu a făcut altceva decât să își facă treaba. Ea a observat că o sursă [radio] face un anumit lucru. Dacă nu ar fi făcut această observație, atunci ar fi fost vinovată de neglijență.” Replica lui Hoyle nu s-a lăsat așteptată: ”Există tendința de nu înțelege realizarea domnișoarei Bell, deoarece pare că a făcut o chestie ușoară: ea doar a căutat într-un număr mare de înregistrări. […] Îmi vine în minte, ca un exemplu comparabil, descoperirea radioactivității de către Henri Becquerel.” Bătălia vocală între cei doi a mai continuat și, probabil, agresivitatea lui Hoyle l-a costat un binemeritat Premiu Nobel, pentru descoperirile sale revoluționare în domeniul nucleosintezei stelare.

În ceea ce o privește, Jocelyn vede cu seninătate neacordarea Premiului Nobel: ”În primul rând, totdeauna este dificil, dacă nu imposibil, să separi munca supervizorului de cea a studentului. În al doilea rând, supervizorul are responsabilitatea pentru succesul sau insuccesul unui proiect. […] În al treilea rând, cred că Premiul Nobel nu trebuie să fie acordat doctoranzilor, decât în cazuri cu totul excepționale, iar eu nu cred că fac parte dintre ele.”

Încheiere

În cele din urmă, anul trecut, s-a făcut, parțial, dreptate pentru Jocelyn: a primit Breakthrough Prize pentru fizica fundamentală, un premiu în valoare de 3 milioane de dolari. Premiul este finanțat, printre alții, de către miliardarul Iuri Milner, Sergey Brin și Mark Zuckerberg, și răsplătește marile descoperiri în fizică. O reparație târzie, trebuie să o recunoaștem. Mai frumos ar fi fost ca Jocelyn să fie răsplătită cu Premiul Nobel în 1975.

Upgrade