Galia Maria Gruder este genul de om a cărui simplă prezență onorează, genul de om pe care îl asculți cu nesaț, știind că tot ceea ce îți poate spune poate fi o comoară, și genul de om alături de care timpul zboară fără să îți dai seama. Mi-aș dori să pot spune că eu am fost cel care a rupt barierele tăcerii și care a făcut primii pași spre a o cunoaște pe doamna literaturii de știință românești, a literaturii SF și a literaturii pentru copii. Însă nu a fost așa. Galia Gruder a fost cea care m-a găsit pe mine. Și a făcut-o într-un mod impresionant, unul care mi-a încălzit inima pentru tot restul vieții.
M-a sunat într-o seară de iarnă, la scurtă vreme după publicarea volumului meu „Revoluția după Darwin – pledoarie pentru specia umană”. Nici nu știu care dintre noi era mai emoționat. Eu, cel puțin, eram îngrozit de ideea de a primi o muștruluială pentru, probabil, imperfecțiunile cărții pe care tocmai o lansasem pe piață sau pentru îndrăzneala de a fi încercat, fără o experiență solidă, unul dintre cele mai delicate stiluri de literatură.
În fond, fusesem avertizat chiar din momentul publicării de iminența criticilor. Iar personalitatea doamnei Gruder ar fi făcut ca pledoaria întru apărarea mea să fie complet, sau măcar în mare parte, spulberată. Însă femeia care avea în spate zeci de volume de știință, care susținuse de-a lungul vieții sute de conferințe pe teme științifice și care fusese unul dintre pilonii promovării literaturii de specialitate la noi în țară mi-a risipit rapid temerile.
Doamna Gruder vroia doar să stăm de vorbă și să mă încurajeze. Ne-am întâlnit la scurtă vreme după acea discuție, iar schimbul de idei pe care l-am avut s-a întins pe aproape trei ore fascinante. Pentru mine a fost unul dintre acele rare momente din viață în care descoperirea unui om de o asemenea calitate echivalează cu descoperirea unei comori.
Galia Maria Gruder s-a născut în nordul Basarabiei, în județul Soroca, la 8 noiembrie 1924, într-o familie de nobili de origine poloneză. A urmat cursurile liceului „Domnița Ileana” din orașul Bălți, însă războiul o silește să se refugieze în România, alături de mama sa. Studiază la Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Politehnicii din București și în paralel, pentru doi ani, urmează cursurile Facultății de Filologie Modernă. Ca unul dintre cei mai merituoși absolvenți ai Politehnicii este angajată la Institutul de Cercetări Chimice, apoi la Institutul de Metale Neferoase și Rare, acolo unde va activa până la pensionare, în anul 1985.
Începe să scrie în anul 1960, primul volum fiind dedicat cristalelor (De la silex la diamante sintetice). Este doar primul volum dintr-o pleiadă care îi va încununa munca de o viață. În anul 1962, în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice a revistei Știință și Tehnică apare o primă povestire SF a Galiei Gruder (Misterioasele cristale octaedrice), povestire ce va fi tradusă în limba rusă și publicată în revista Știință pentru Tineret din această țară. Va scrie proză SF până în anul 1981, însă în ciuda aprecierilor pozitive din partea criticilor, se va axa în special pe literatura de știință.
În același timp își continuă munca de cercetare, obținând patru brevete de inventator, publicând zeci de articole de specialitate în România și în străinătate, și susținând nenumărate comunicări științifice. Din anii 1990, Galia Maria Gruder începe să scrie literatură pentru copii, desenele din cărțile sale, la fel ca și coperțile celor mai multe dintre volumele publicate de-a lungul timpului, fiind realizate de către soțul acesteia, talentantul grafician Max Gruder (1928 – 2010).
Dar despre viața cercetătoarei, a scriitoarei și, în primul rând, a omului Galia Maria Gruder, o voi lăsa chiar pe dumneaei să să vorbească.
Copilăria mea a fost una mirifică. M-am născut într-un conac, în nordul Basarabiei, în județul Soroca. O lume de vis, situată la doar trei kilometri de gara Drochia (Dropia), așa cum o pronunțau localnicii. Acasă am învățat încă din fragedă copilărie trei limbi. De la tatăl meu învățasem limba poloneză. De la mama, care făcuse liceul la Odesa, am învățat să vorbesc limba rusă. Iar cu oamenii de rând vorbeam românește.
Tatăl meu, după ce absolvise liceul la Chișinău, urmase Facultatea de Științe Naturale în limba poloneză din Cracovia, strămoșii mei fiind originari din Polonia, cu specialitatea botanică. Era un om cu o veritabilă formație științifică. Date fiind canoanele socialiste, în toate biografiile mele mincinoase, pe care eu le scriam în vremea aceea, spuneam că tatăl meu era inginer agronom, pe când tatăl meu era absolvent al facultății de științe cu specialitatea menționată. În paralel a urmat Conservatorul. Cânta dumnezeiește la pian, un talent pe care eu nu l-am moștenit. În glumă, îmi amintesc că în liceu, profesoara de muzică îmi spunea ca mă va asculta doar la teorie, și mă ruga ca atunci când cânta în cor, eu să nu o fac.
Odată, niște tărani au venit la el și i-au spus: „Conașule Victor, noi am găsit niște păpușele, niște chipuri cioplite. Și le-am fărâmat, că asta e treabă diavolească”. Tatăl meu a sărit ca ars și a spus: „Dragii mei, unde le-ați găsit?” Le găsiseră undeva între conac și gara Drochia, lângă o luterie. Cert este că tatăl meu s-a dus acolo, a săpat, a căutat și a găsit mai multe obiecte pe care le-a trimis spre studiu muzeului de istorie din Viena. Asta se întâmpla înainte de a mă naște eu. Iar cercetătorii vienezi au constatat că fac parte din cultura Cucuteni.
Astfel, Victor Demianovici a devenit unul dintre primii oameni care au descoperit în nordul Basarabiei urmele culturii Cucuteni. Un istoric care a făcut arborele genealogic al familiei mele și mi l-a trimis, Sergiu Bodean din Chișinău, mi-a spus că în Muzeul de Istorie din Chișinău există un stand dedicat tatălui meu. Dar eu am refuzat să mai merg în Basarabia după 1944.
Îmi amintesc că tatăl meu avea un birou uriaș pe care eu am crescut încă de la vârsta de trei ani. Se spunea că este birou american. Se acoperea cu o lungă jaluzea, avea nenumărate sertare, iar în sertarele de jos el păstra o colecție impresionantă de minerale. Eu, de mică, printre primele cuvinte pe care am învățat să le rostesc corect au fost denumirile mineralelor. Da, pare ciudat dar am îndrăgit pietrele.
Fiind pasionat de științele naturii, tatăl meu avea, de asemenea, colecții și de insecte, nenumărate insectare în care avea tot felul de specimene ciudate. Pentru mine, unele erau de-a dreptul bizare, nu văzusem nicicând așa ceva, nici măcar la vârsta liceului. Eram de-a dreptul fascinată de ele și pot spune că încă de atunci am îndrăgit fluturii, insectele și, prin extindere, după aceea, tot ceea ce zboară. Nu greșesc deloc când spun el este cel care mi-a insuflat dragostea pentru ceea ce înseamnă știință.
Tot tatăl meu a insistat să fac școala primară în particular, astfel că eu nu am mers la cursuri în clasele primare. Am intrat direct la liceu, liceul „Domnița Ileana” din Bălți. Acolo am descoperit că mă atrag în egală măsură științele exacte (matematica, fizica sau chimia) ca și filologia. Profesoara mea de latină, spre exemplu, a regretat nespus că în clasa a șaptea de liceu am ales să urmez profilul real, nu pe cel uman.
Dar a venit războiul, urmat de cedarea Basarabiei. S-a întâmplat că noi nu am putut pleca de acasă. Mama avea o crâncenă criză de ficat. Cedarea s-a făcut extraordinar de repede. Noi nu am reușit să plecăm în primele ore și am fost surprinși de armata sovietică ce a intrat rapid de peste Nistru în Basarabia. Ne-am dat seama că a rămâne la conacul nostru care se numea Țarigrad era o greșeală. Am luat doar câteva valize cu lucrurile strict necesare și am plecat în orașul Bălți.
Acolo, după două săptămâni, tatăl meu a fost arestat. A fost declarat dușman de clasă sovietic. Tatăl meu a fost arestat în luna iulie. L-am revăzut de abia în plină iarnă. Era extrem de bolnav. Nu ne-a povestit niciodată prin ce a trecut, la ce interogatorii a fost supus la închisoarea din Bălți. A fost eliberat pentru că anchetatorii și-au dat seama odată că era grav bolnav, dar și pentru că țăranii au refuzat să îl denunțe. Oricum, el era un moșier mic. Întreaga noastră moșie avea doar 33 de hectare. La 2 februarie 1941, tatăl meu a murit. Avea doar 54 de ani.
Mama s-a angajat imediat ca infirmieră. Ea era o fiică de mici meșteșugari, cojocari mai precis, din Soroca. Nu știa să facă nici măcar o injecție, dar făcea în spital treburile de rutină, de care mulți fugeau. Ne-am descurcat cu greu. În 1944, odată cu venirea armatei române, a venit momentul refugiului. Tata nu mai era. Fusese înmormântat în cimitirul catolic din Bălți. Și asta este motivul pentru care eu nu m-am mai dus niciodată în Basarabia, pentru că pe locul acestui cimitir s-a construit o fabrică de ulei. Cimitirul a fost demolat cu buldozerele, iar mormintele au fost amestecate cu molozul.
Astfel am ajuns în refugiu la Râmnicu Vâlcea. Îmi amintesc că eu, chiar dacă pierdusem niște ani de școală, trebuia să dau bacalaureatul. Și asta în condițiile în care numărul de copii era enorm. Eram în jur de 800. Gândiți-vă că pe lângă toți copiii vâlceni, veniseră foarte mulți refugiați basarabeni. A fost pentru noi o perioadă extrem de grea. Îmi amintesc că unul dintre profesori m-a întrebat atunci ce vreau să fac mai departe. Iar eu am spus că vreau să merg la facultate, mai precis vreau să merg la Politehnică.
A fost un șoc pentru el. Mi-a spus că dintre toți candidații eu am cea mai bună teză la limba română. I-am spus cât am putut de sincer: „Mama mea nu are o profesie, și amândouă ne descurcăm foarte greu. Nu mai avem nimic. Eu trebuie să mă duc la o facultate și să mă mărit cât mai repede cu un băiat care să îmi ofere siguranța că mâine avem ce mânca, atât eu cât și mama”. Nu știam că în facultate aveam să mă îndrăgostesc de bărbatul alături de care aveam să rămân o viață întreagă, Max Emilian Gruder.
Am absolvit secția de metalurgie a Facultății de Chimie Industrială, fiind prima promoție care a dat un examen de stat. Se întâmpla în 1951. Am absolvit cu o diplomă de merit și toți studenții cu medii mari au fost repartizați pe cele mai bune posturi. Atunci s-a considerat că pentru mine cel mai bun este Institutul de Cercetări Chimice acolo unde, mai târziu, director a devenit tovarășa Elena Ceaușescu. Ea a fost omul care a creat o atmosferă extrem de greu de suportat la acest institut, atât de grea încât eu am plecat.
Am colaborat cu Fabrica de Materiale Dure din Cluj (Carbochim), un institut care, pe lângă electrozii pe care începuse să îi fabrice pentru uzina de aluminiu de la Slatina, făcea materiale dure. Mai precis, făcea carbură de siliciu și oxid de siliciu cristalin. M-am trezit într-o lume care îmi plăcea la nebunie, o lume a cristalelor. Ca urmare a colaborării mele îndelungate cu Carbochimul în domeniul cristalelor (am și o inveție brevetată, carbura de bor), îndrăgind cristalele dure, am dorit să scriu despre ele, să le fac cunoscute lumii. Văzusem că lumea habar nu avea despre ele. Așa a apărut în 1960 prima mea carte, o carte dedicată cristalelor. Se numea „De la silex la diamante sintetice”.
Am scris și despre metale, și am făcut-o pentru că le-am iubit cu pasiune. Iată și o poveste interesantă. Noi, românii, aveam atunci nevoie de galiu pentru industria de semiconductori. Exista chiar și o fabrică de semiconductori la Băneasa, iar acolo era nevoie de semiconductori noi și eficienți. Vreau să vă spun că în minereurile naturale de aluminiu se găsește întotdeauna, în procente extrem de mici, galiu. În timpul preparării materiei prime pentru aluminiu, care este alumina, galiul rămâne în soluție.
Probabil știți că pe vremea socialismului, literatura de specialitate ajungea foarte greu în România. Ei bine, eu am intrat în posesia unor studii științifice din care am aflat că galiul se poate obține electrolitic. Astfel concentrând soluțiile de aluminat și supunându-le la electroliză am reușit să obțin la catod picături minuscule de galiu care picurau de pe catod și se adunau pe fundul soluției, galiul fiind lichid la temperaturi de peste 31 de grade. Așa am obținut pentru prima dată la noi în țară, galiul, un element chimic care, printr-o frumoasă coincidență, are același nume cu el meu. Am primit chiar și un patent pentru această invenție.
Și astfel am ajuns să public numeroase volume dedicate cristalelor sau metalelor. Trebuie să vă spun că tot ceea ce am facut am făcut cu plăcere și pasiune. Nu am putut face nimic silită. Am scris cu pasiune despre cristale, despre metale, pentru că le-am iubit sincer. În fiecare etapă a vieții mele am avut o preferință pe care am urmat-o. Am avut și perioada mea „zburătoare”, atunci când am scris despre fluturi, și pe cea de literatură SF. Am anticipat chiar viitorul ecologic al planetei, în una dintre ultimele mele lucrări, asemănând oamenii cu dinozaurii, și spunând un lucru pe care îl cred și azi, că noi oamenii ne îndreptăm spre autodistrugere.
Pot spune astăzi că nu regret nimic. Dacă aș da timpul înapoi, aș privi cu regret mai degrabă lucrurile pe care nu am apucat să le fac, decât pe cele pe care le-am făcut. Acum, influențată probabil și de vârsta pe care o am, pot spune că lucrurile cele mai importante în viață sunt să iubești și să faci bine. Eu, întreaga mea viață am iubit pe cineva. Efectiv, am avut o lungă viață de femeie fericită și asta pentru că în viața mea, am avut un noroc colosal cu doi bărbați. Unul a fost tatăl meu, iar celălalt a fost soțul meu.
Și, poate, un lucru la fel de important în viață, este fii cinstit. Mi-a fost teamă să o spun înainte de ’89, dar acum o pot spune. Am plecat de la Institutul de Cercetări Chimice și de sub comanda Elenei Ceaușescu pentru că am refuzat să fiu turnător. Nu vă imaginați cum este să fii chemat la Securitate (știu și cine a făcut propunerea, un director nu suficient de inteligent ca să mă cunoască în profunzime) și să fii ținut la „discuții” interminabile în care să ți se ceară să îți torni colegii. În tot acest timp, soțul meu mă aștepta pe holuri și tropăia ca să știu că este acolo, lângă mine.
Am refuzat. Am refuzat chiar dacă îmi propuseseră un salariu suplimentar și chiar dacă îmi aminteau de „originea mea nesănătoasă”. Într-un fel mă bucur că m-au categorisit astfel, pentru că din pricina originii mele eu nu am fost niciodată membru de partid. E adevărat că nici nu am putut promova, dar asta nu a mai contat. Am fost un om fericit, care iubea și care își urma pasiunile. Asta este tot ceea ce era important pentru mine.
