Timp de secole, s-a crezut că câinii sunt rezultatul secolelor de selecție umană: cei mai docili lupi s-ar fi mutat mai aproape de taberele umane și, de-a lungul generațiilor, s-au transformat în tovarăși fideli. Un nou studiu, publicat în Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, pune în discuție această idee. Potrivit acestei cercetări, domesticirea lupilor poate fi de fapt un proces mult mai rapid și mai natural decât se credea anterior, poate chiar fără intervenția activă a oamenilor.
Teoria clasică a domesticirii câinilor se bazează pe ideea că strămoșii câinilor moderni, lupii cenușii sălbatici, erau prădători înverșunați, înfricoșați și independenți. Unii lupi, probabil cei cu o fire mai docilă și mai puțin agresivă, au început să se apropie de taberele oamenilor. Atrași de hrana disponibilă, ei ar fi format apoi treptat o relație simbiotică cu oamenii. Unii au oferit resturile de mâncare, în timp ce alții s-au protejat de pericol. De-a lungul timpului, oamenii ar fi început să aleagă în mod deliberat lupii care erau cei mai prietenoși și cei mai potriviți să coexiste cu ei, un proces cunoscut sub numele de selecție artificială. Ideea a fost de a crește cei mai docili și mai puțin agresivi indivizi pentru a crea câini mai sociabili, care au mai puține șanse să urmărească sau să atace. Deși eficient, acest proces ar fi fost de durată și ar fi necesitat câteva generații pentru a obține caracteristicile pe care le recunoaștem astăzi la însoțitorii noștri patruped.
Acum se estimează că această domesticire a durat aproximativ 15.000 de ani, un timp relativ scurt din punct de vedere evolutiv, dar un efort continuu și meticulos pentru a reuși să transforme un prădător sălbatic într-un animal domesticit și de încredere. Acest model ridică o întrebare: ar fi putut o astfel de schimbare să fi avut loc atât de încet fără intervenția umană directă și dacă lupii nu ar fi fost atât de împinși să se schimbe? Aceasta este întrebarea la care încearcă să răspundă noul studiu. Pentru a explora această idee, cercetătorii au folosit modele matematice avansate pentru a simula evoluția lupilor în diferite scenarii. Rezultatele au scos la iveală o descoperire surprinzătoare: este posibil ca lupii să fi evoluat în câini mai autonom, fără atâta intervenție umană pe cât se credea anterior.
Conform acestei cercetări, lupii care s-au apropiat de taberele umane nu s-ar fi mulțumit să caute resturi de mâncare. Acești lupi, mai toleranți și mai puțin speriați de oameni, ar fi format un grup distinct de lupi sălbatici. Prin împerecherea unul cu celălalt, ei ar fi dezvoltat treptat trăsături caracteristice câinilor de astăzi. Această evoluție s-ar fi putut produce prin selecție naturală prin favorizarea unor indivizi mai sociabili și mai adaptați la proximitatea umană. Astfel, departe de a necesita intervenția umană directă în procesul de reproducere, acești lupi și-ar fi pierdut natura sălbatică aproape autonom. Acest concept este cunoscut sub numele de protodomesticire. Transformarea lor în câini ar fi fost ghidată de un fenomen natural în care toleranța lor față de om i-ar fi determinat să se reproducă între ei, dând naștere în timp unei noi specii. Acest model sugerează că domesticirea câinilor ar fi putut fi mult mai rapidă și independentă de acțiunea umană decât se credea anterior (aproximativ 8.000 de ani în loc de 15.000 de ani). În ciuda acestei ipoteze convingătoare, cercetătorii recunosc că rezultatele lor „nu pot nici să dovedească, nici să infirme cauza domesticirii timpurii a lupilor”. Rămâne cu totul posibil ca selecția artificială umană să fi jucat un rol cheie în acest proces. Ei subliniază, de asemenea, că comunitățile preistorice ar putea să nu fi apreciat prezența lupilor în jurul taberelor lor și să-i fi vânat pentru a evita ca rămășițele lor să fie luate, ceea ce ar pune sub semnul întrebării însăși ideea de protodomesticire.
Rezultatele studiului sugerează că „această ipoteză nu poate fi exclusă din cauza constrângerilor de timp”. Cu alte cuvinte, lupii au avut probabil suficient timp pentru a evolua în mod natural în câini, fără intervenția umană directă.