”Există două tipuri de oameni. Oameni care realizează lucruri și oameni care pretind că au realizat lucruri. Primul grup este mai puțin numeros.”
Mark Twain
Suntem în Londra anului 1873. Pe străzile ei se plimba scriitorul copilăriei noastre, Mark Twain. Pe o casă de pe Fleet Street a văzut o reclamă pentru serviciile unui concetățean. Imediat Twain s-a îndreptat spre birourile lui Lorenzo N. Fowler, „frenolog practician”. Twain, care se prezentase cu numele său real, Samuel Langhorne Clemens, avea să noteze mai târziu: „L-am găsit pe Fowler la datorie, înconjurat de simboluri impresionante ale meseriei sale. Pe rafturi, pe mese… în jurul camerei, stăteau busturi albe ca de marmură, fără păr, în timp fiecare centimetru al craniului lor era plin de denivelări etichetate cu nume impunătoare, scrise cu litere negre.”
În vremea aceea, mii de busturi precum cele descrise de Twain au fost fabricate și vândute către Fowler și alții. Denivelările marcare cu linii arată locația unor trăsături cum ar fi ”bunătatea”, ”curajul” și așa mai departe.
Potrivit „științei” frenologiei, caracterul și abilitățile unui individ pot fi deduse prin analizarea dimensiunilor și formei diferitelor denivelări de pe craniu. Frenologii susțineau că pot deduce trăsături ale persoanei deoarece fiecăreia dintre ele îi corespunde o anumită denivelare pe craniu. Cu cât este mai dezvoltată trăsătura, cu atât este mai mare organul și cu atât a format o proeminență mai mare în craniu. În vremea lui Twain existau numeroși practicanți ai acestei discipline, mai ales în SUA.
Frenologia a fost inventată de către unui medic vienez fascinat de psihicul uman. Chiar din timpul studii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Franz Joseph Gall a observat că prietenii săi care puteau memora pasaje lungi cu ușurință păreau să aibă ochi proeminenți și frunți mari. De aici el a dedus că un organ al memoriei verbale trebuie să se afle undeva, în spatele ochilor. A speculat că, dacă o abilitate era indicată de o caracteristică externă, altele ar putea exista și altele. Astfel, pipăind craniul subiectului și observând denivelările corespunzătoare s-ar putea deduce anumite trăsături.
Teoria dezvoltată i-a adus lui Gall renume, dar și dezaprobarea autorităților bisericești, care considerau astfel de idei eretice. În 1802, statul i-a interzis să-și promoveze teoria în Austria. Așa cum se întâmplă de obicei, interdicția a dus la creșterea interesului public pentru ideile lui Gall. El a început să țină prelegeri în întreaga Europă și, în 1805, împreună cu discipolul și fostul său student, Johann Kaspar Spurzheim, a părăsit Austria pentru totdeauna.
În primii ani ai secolului al XIX-lea, ideile lui Gall au s-au răspândit în Europa. Rapid a ajuns și în SUA o țară în care publicul larg căuta o înțelegere ”științifică” a minții umane. Aici frenologia avea să-și găsească o audiență extraordinară. Spurzheim, care a extins și mai mult teoria lui Gall a fost cel care a adus-o pe meleagurile americane.
Spurzheim a sosit în în SUA în 1832 pentru un turneu de prelegeri. Programul lor era extrem de extenuant și a dus la moartea austriacului după numai șase luni. Dar, în acest scurt timp, Spurzheim a convertit mii de oameni la frenologie. Succesul lui a fost uriaș, chiar și în rândul oamenilor foarte educați. De exemplu, Josiah Quincy, președintele Universității Harvard, scria în American Journal of Medical Sciences: ”Profetul a plecat, dar spiritul lui este alături de noi”.
Un student la Teologie, Orson Fowler, și-a găsit brusc adevărata chemare în teoria și practica frenologiei. El a început să țină prelegeri despre acest subiect colegilor săi de la Amherst College din Massachusetts și să ofere cursuri contra a 2 cenți ședința.
Entuziasmul lui Orson l-a infectat pe fratele său mai mic, Lorenzo. Cei doi frați Fowler – ambii evangheliști frustrați – au început să facă turnee de-a lungul și de-a latul Statelor Unite, vorbind despre „adevărul frenologiei”. Foarte rapid publicul american a devenit conștient de craniu. Angajatorii au început să caute lucrătorii cu profiluri frenologice. Femeile au început să-și schimbe coafura pentru a-și etala trăsăturile frenologice mai măgulitoare. Toată lumea, de la oamenii din orașele mici până la cei bogați și faimoși, au asistat la conferințele celor doi frați.
Până în anii 1840, biroul fraților Fowler din New York, cunoscut sub numele de Cabinetul Frenologic, devenise una dintre cele mai vizitate atracții din oraș, devenind un muzeu bizar în care se găseau portrete frenologice ale sute de capete de oameni celebri.
Revenind la notele lui Twain, acest scria: ”Fowler m-a primit cu indiferență, mi-a pipăit plictisit și cu o voce monotonă a început să îmi descrie calitățile. Mi-a spus că am un curaj uimitor, sunt îndrăzneț și că am o voință puternică. Am fost uimit și, de asemenea, mulțumit de aceste constatări. Nu bănuisem mai înainte că am aceste calități. Dar apoi a căutat de cealaltă parte a craniului meu și a găsit acolo o cocoașă pe care a numit-o «precauție».
Această cocoașă era atât de înaltă, încât mi-a redus umflătura de curaj la un simplu deal, prin comparație, deși pojghița de curaj fusese atât de proeminentă până atunci… El mi-a explicat că, dacă acel Matterhorn ar fi fost lăsat în afara schemei mele de caracter, aș fi fost unul dintre cei mai curajoși oameni care au trăit vreodată – poate cel mai curajos – dar că precauția mea era atât de puternică, încât mi-a desființat curajul și m-a făcut să devin aproape spectaculos de timid. Și-a continuat descoperirile, cu rezultatul că, la final, am ieșit sănătos și bine, cu o sută de calități mari și strălucitoare; dar care și-au pierdut din valoare pentru că fiecare dintre ele erau legate cu defecte opuse, care le scădeau eficiența.
Totuși, a găsit o adâncitură, într-un singur loc. O adâncitură care, pe craniul altcuiva ar fi fost o umflătură. Adâncitura aceea, spunea el, era singură, atât de singură încât nu avea nicio denivelare opusă, oricât de mică ca înălțime, care să-și modifice și să-și amelioreze izolarea. Mi-a atras atenţia când a spus că acea adâncitură reprezenta absența totală a simțului umorului! Acum lucrurile au devenit aproape interesante. O parte din indiferența lui a dispărut. Mi-a spus că a găsit deseori umflături de umor care erau atât de mici încât nu erau vizibile, dar că, din experiența lui îndelungată, aceasta a fost pentru prima dată când a întâlnit vreodată o adâncitură în locul care ar trebui să fie o umflătură. Am fost rănit și umilit, dar am păstrat aceste sentimente pentru mine. În sinea mea credeam că diagnosticul lui era greșit, dar nu eram sigur. Pentru a fi sigur, m-am gândit să aștept până când ar fi trebuit să-mi uite fața și particularitățile craniului meu, apoi să mă întorc și să încerc din nou și să văd dacă știa cu adevărat despre ce vorbea sau dacă a fost doar ghiceală.”
Zis și făcut. Twain a notat, cu mult umor, ce s-a întâmplat: ”După trei luni m-am dus din nou la el, dar de data m-am prezentat cu pseudonimul de scriitor. Încă o dată [Fowler] a făcut o descoperire uimitoare – adâncitura [pentru Humor] dispăruse, iar în locul ei se afla un Munte Everest – în sens figurat – cu înălțime de treizeci și una de mii de picioare, cea mai înaltă umflătură de umor pe care a întâlnit-o vreodată de-a lungul vieții sale! Am plecat de la el pornit împotriva frenologiei, dar s-ar putea, așa cum i-am spus unui domnului englez [Whyte], că trebui să fiu pornit împotriva lui Fowler și nu artei pe care o folosea.”
Trebuie să vă spun că, de-a lungul vieții, atitudinea lui Mark Twain pentru frenologie a fost complicată și departe de a fi statică. La început a fost atras de noua ”știință” și chiar a susținut-o drept mijloc de evaluare a trăsăturilor de caracter ale unei persoane. Dar, începând anii 1870, el a ridiculizat-o. Furnizorii așa-zisei „științe noi”, inclusiv Lorenzo Fowler, care a făcut atât de mult pentru a lansa industria frenologică profitabilă de pe ambele maluri ale Atlanticului, au devenit ținte irezistibile pentru spiritul ironic al lui Twain. Totuși, pe timpul vieții sale, nu a fost publicată relatarea din care am citat mai devreme.
Cât despre frenologi, aceștia nu aveau încotro, Mark Twain era prea cunoscut și nu puteau să îl treacă cu vederea. În 1904, în revista Phrenological Journal, într-un articol semnat de Jessie Fowler se spunea despre Twain că: ”limbajul lui se exprimă într-un mod inconfundabil sub ochi, iar atenția lui generală a caracterului se arată în bărbia lui plină și fruntea înaltă; intuitivitatea minții sale este deosebit de remarcabilă… Este un bărbat care impresionează cu ideea că are ceva de spus și că este nerăbdător să spună într-un mod care să-ți atragă atenția și să te facă să te oprești și să te gândești la ceea ce a spus. Umorul este doar un mijloc pentru a își atinge scopul. Este cel mai serios umorist din lume și dorește să-și prezinte ideile într-un mod plin de bun simț, astfel încât își adaptează limbajul la latura umoristică a vieții.”
După moartea lui Twain, tot în Phrenological Journal, era publicat, anonim, un omagiu pentru marele scriitor. ”El a fost o combinație minunată a elementelor de seriozitate și umor. El spunea că lucrările sale serioase sunt mai bune producții ale lui și că a scris într-un mod plin de umor doar pentru a-i face pe oameni să se ridice și să țină seama de ceea ce voia să le spună. Știa că publicul nu i-ar acorda aceeași atenție dacă era mereu serios.
Principalele sale caracteristici s-au arătat prin organele veseliei, comparației, combativității, bunăvoinței și naturii umane. Acestea au dat minții lui un minunat simț al ridicolului, puterea logică de a se exprima în moduri epigramatice, capacitatea de a înțelege viața umană așa este și de a o reproduce mai apoi printr-o poveste pitorească. Nu se știe dacă în America se va naște vreodată un alt Mark Twain, deși ar putea exista și alți umaniști care să-i ocupe parțial locul în lumea literară.”
Remarcați faptul că, într-un mod extrem de subtil se încearcă să fie justificat Fowler. Avem de-a face cu un un umorist extrem de serios, în fapt. Așa că, pentru susținătorii frenologiei, este explicabilă mica sa eroare…
