Trebuie să recunosc, am fost puțin cam naiv în 2012-2013, anii de grație ai companiilor care anunțau că vor să dezvolte activități de minerit spațial. Întâi Planetary Resources, apoi Deep Space Industries (numele companiilor sunt cât se poate de inspirate – pe mine m-au făcut să mă gândesc la corporația Weyland-Yutani din universul Alien). Și nu părea o glumă, Planetary Resources era sprijinită de Peter Diamandis (Fundația X-Prize), Eric Anderson (Space Adventures), Chris Lewicki (ex-JPL). Dacă nu-i cunoașteți, vă spun eu că sunt nume grele în domeniu.
Planetary Resources își propunea să stabilească o nouă paradigmă pentru utilizarea resurselor, care să aducă sistemul solar în sfera de influență a omenirii prin explorări robotice low-cost și exploatarea comercială a potențialului oferit de asteroizi. Spre exemplu, potențialul asteroidului 253 Mathilde (cu un diametru de 52 km) a fost evaluat la peste 100 de mii de miliarde de dolari(!), datorită compoziției sale (aur, platină și alte metale rare). Dacă nu mă credeți, verificați și voi pe Asterank. Exploatarea sa comercială ar aduce un profit de 10 mii de miliarde de dolari.
Desigur, prețul platinei ar scădea simțitor dacă cineva ar injecta în piață cantități, să le spunem, astronomice de platină interplanetară, dar metalul în sine are, dincolo de bijuterii frumoase, și aplicații industriale cât se poate de serioase. Planul celor de la Planetary Resources a fost unul bine structurat: întâi porneau o campanie de observare a asteroizilor din jurul nostru, apoi o evaluare a acestora și primele resurse extrase nu ar fi fost aur și platină, ci apă, substanță care ar fi putut genera un mediu sustenabil pentru viitoare exploatări miniere în spațiu. Pentru că, folosind energia solară, apa poate fi transformată în hidrogen și oxigen, deci combustibil pentru navele din minele viitorului.
Dar Planetary Resources nu au fost singurii care promiteau schimbări de paradigmă. La doar câteva luni distanță de la conferința de presă a lansării Planetary Resources, în ianuarie 2013, o altă companie își anunța intrarea pe această piață nouă, cu potențial de mii de miliarde de dolari: Deep Space Industries. Compania ne promitea sateliți de mici dimensiuni, trimiși să exploreze asteroizii valoroși, să adune date despre structura acestora și să pregătească terenul pentru explorarea la scară industrială.
Simțeam deja că trăiesc în viitor, turismul spațial era deja ceva existent și palpabil, urma mineritul spațial și o eră de prosperitate pentru întreaga omenire. Era și perioada în care NASA avea în plan misiunea ARM (Asteroid Redirect Mission), în care își propunea devierea unui asteroid și plasarea acestuia pe orbita Lunii, unde ar urma să fie studiat de astronauți, ajunși acolo la bordul capsulei Orion (asta mai mult pentru că NASA avea deja o capsulă, Orion, împreună cu viitoarea racheta SLS și căuta disperată o misiune în care să le utilizeze).
După care, a urmat o lungă pauză. Citeam din când în când despre cele două companii, dar nimic fabulos. Investitorii nu s-au înghesuit, deși inițial Google părea interesat. Imaginați-vă misiuni spațiale de minerit, sprijinite de giganți precum Google, Apple, Amazon sau Microsoft, companii care aveau forța să investească miliarde de dolari în primii ani. Până la urmă SpaceX promitea scăderea prețului pentru accesul la orbită, grație reutilizării rachetelor Falcon 9.
Nu a fost să fie. Nu s-au înghesuit nici miliardarii planetei să arunce cu bani, așa cum, naiv, speram să se întâmple. NASA a anunțat în 2017 că renunță oficial la ARM. Lupta pentru asteroizi părea pierdută înainte să fie începută. În 2018, Planetary Resources anunță că este cumpărată de compania ConsenSys, cu activități în domeniul tehnologiilor blockchain(?!), iar acum câteva zile Deep Space Industries anunță că a fost înghițită de Bradford Space. Planurile pentru minerit spațial iau o pauză, probabil de câteva decenii.
Între timp, 253 Mathilde și sute de mii de alți asteroizi ne așteaptă.
